Poeme Carnivore

POEME CARNIVORE, 72 pagini - Editura Paralela 45, Pitești 2016 - Colecția qPOEM.

Pentru comenzi: comenzi@edituraparalela45.ro sau accesați: wwwedituraparalela45.ro                                                                         

Coborât din șaua baladescului, C. Suditu adună în stradă tot arhondaricul european și tribal în vederea unui bal filosoficesc. La tot pasul, cuplaje imposibile: rațiune și dezmăț, hazard și bariere. Lorelinele și Carmelinele, asigură migrația dinspre austeritatea sceptică către fierbințeli acrobatice. Vitalismul cu perspective a la Picasso este ținut în frâu de o luciditate cinică. Rezultă mitologii urbane, comploturi galactice proferate la modul cârcotaș și cu imaginație năucitoare, carnivoră. Când în scenă pătrunde Valentina, lexicul iubirii iese din purgatoriu și se revarsă într-un paradis al meduzelor, demontat prin analize și ipoteze.

                                                                                                 FELIX NICOLAU



- fragmente din volum -

LORELINE


                           

O mare încăpere goală

o mare încăpere goală ca un ecou ca o durere nerevendicată concret de niciun organ

deasupra susţinea tavanul cu toate braţele sale

un bătrân candelabru ştirb cu multă ceară în urechi

și urdori ţintuindu-i pupilele aproape inexistente

pe umbra peretelui nordic îmbrăţişat cu răcoare dar

călduros de iedera devotată trecerii timpului

în faţa căruia un pian îşi trăia liniştit moartea

părăsit într-un mod cel puţin dizgraţios de familia

pe care o însoţise devotat în vremurile bune

cioburi colorate căzute la întâmplare

te făceau să crezi că mulţi ochi încă mai cercetează

socotind că trebuie să fii cu mare băgare de seamă

dintr-o firidă sigilată cu mare iscusinţă de

regele mătăsar încerca să evadeze

un beţiv cu o sticlă în mână căzut pe coastele unui drum

destul de mototolit şi el

ferestrele păstrau încă apăsările tâmplelor dincolo

de lemnul putrezit cu gânduri cu tot

în apropiere se simţea un fel de chemare

într-un colţ îngenuncheată o masă parcă se ruga

sub greutatea plângerii mai multor scaune

în mijloc era spaţiul necesar pentru a identifica toate acestea

plus tablourile pe două teancuri căzute într-o parte

peste un maldăr de cărţi aruncate la întâmplare în colţul opus

ici-colo câte-o floricică mov a nu ştiu cărei plante

acceptând atmosfera aceasta de anonimă presupunere că

acolo cineva s-a împiedicat sau a şters praful ori

cu îmbrăţişări în faţa tristului şemineu a primit

săruturi cum la fel de bine le putea şi oferi

făceam o comparaţie cu viaţa deocamdată numai a mea

foarte mare asemănarea văzându-te din fiecare detaliu

cum priveai deznădăjduită în locul meu

cu ochii în lacrimi din dorinţa de a zâmbi

  

Praf în ochi

împletisem într-o nu ştiu care zi calea ferată cu tren cu tot

ca un şnur o făcusem iar trenul pufăia disperat

că întârzierea îi va fi fatală

când eram neatent macul sădit (sunt sigur) exact pentru aceasta

mă lovea drept în ochi

orice-aş fi spus vicleanul tavan găsea el un mod

să interpreteze totul în cădere de fiecare dată

orice-aş fi făcut imprevizibile ferestre şi uşi începeau

o simfonie tribală şi teribilă cu tobe şi pietre lovite cu lemnul

pe jos numai ochi avortaţi din orbite

mă deplasam desculţ deoarece cu pantofii în mâini

persista frica pierderii lor printre degete

din când în când revenea cu o lacrimă aş fi tentat să spun

dacă praful n-ar fi căutat loc de joacă în ochiul ei

căci de un lucru este bun să nu-l doreşti mai bun

dacă și faci în privinţa aceasta ceva

n-o să mai fie niciodată la fel de bun ca prima oară

Amăgire

am fost o minunată pasăre într-o colivie

şi împăiată pe deasupra

cu ochi pietre scumpe lacome de soare

inși cu urechi seci de care ecoul era temător

aşteptau cum era şi normal

să audă un tril deosebit

insistau de fiecare dată cu fel şi fel de gesturi 

sunete și amenințări care mai de care articulate sau nu

Rațiune și dezmăț

ai avut pe deplin dreptate când afirmai despre conştiinţă

că ne este pernă sub cap noaptea iar ziua

suma tuturor gândurilor

că oul este singurul care se face util atât

mort cât şi viu numai omul în niciun fel

măcar să iubim ziceai măcar să iubim după care

aranjai cu mare grijă cămăşile pe umeraşe din lemn

după carouri şi culori

mi se oferea o comoditate ieşită din comun de fapt

abuzai de bunul simţ al meu căci tentaţia

să nu mă întreb nimic era foarte mare de aceea

nimicirea sentimentelor corespundea cu

înregimentarea tuturor simţurilor pentru

o colosală bătălie dintre rațiune şi dezmăţ

cunoscusem deja nurii singurătăţii o dulceaţă amăruie

de care te poţi îndrăgosti foarte uşor

un trecător care pur şi simplu trecea pe acolo

fusese fascinat de ţâţele pulpele şi fesele

pe care eu nu le mai vedeam

avalanşă de bolovani cu alunecarea mâlului rămas

după liniştirea apei

cumva mi se îndesaseră umerii în călcâie ajunsesem

să nu mai pot respira fără să nu mi te aduc aminte

mă enervam la culme fiindcă în mine

se trezise ochiul adormit al iubirii

şi-mi tot reproşa adormirea

mă străbăteau magnifici fiori şi parcă nu era de ajuns

CARMELINA

Te priveam ca prin vis

te priveam ca prin vis Carmelina

cum săpai tunel

cu pulpele tale crescute

în blugii aceia mereu aceiaşi

urcau norii în şir indian (îndelung şi cuminte

ca mierea în zi de mai) mă frecam de pulpa ta

cu ochiul stâng până când blugii deveneau casă

cu doi gânditori la o masă o veioză într-un colţ

un dulap cu multe cântece la nord o gură în sud

un ochi la vest în est era icoana din ochii mei

atât de uzaţi aşa de umezi

nu mai aveam nevoie de nimic la o adică

puteam adormi pe pulpa ta însă

cineva scăpase un bocet

am tresărit fiindcă mătura cioburile pe o

filă de plumb luată la întâmplare din forja unei

tipografii

numai tu puteai înţelege Carmelina prin mine

trecea o sabie de abur

Propunere

mergeai pe bulevard înspre cinema-ul crescut

într-o zi secetoasă dintre două pietre cubice

ca la promenadă cu pulpele tale de fier în blugii

crescuţi peste ele

în urma ta îşi aruncau ca pe nişte zaruri

ochii peste pietrele acelea şi

tresărind

în bezna orbitelor părăsite îți pipăiau trupul

colecţionai ochi era hobby-ul tău din copilărie

îţi pieptănai cu vârful unui cuţit impresiile făcute

aş fi vrut să-ţi propun Carmelina un joc

să facem amândoi o casă cu chipul tău

în urechile ei să facem câte un copil şi

în părul ei să facem câte un copil şi

în ochii ei să facem câte un copil

în toate ale ai să facem câte un copil

nu ştiu dacă ai fi acceptat însă

aveam de gând să-ţi propun după aceea şi

o grădiniţă apoi o fabrică iar la urmă un cavou

  

Pulpa ta și gândurile negre

în altă zi te-am văzut cum plângeai

îl mângâiai prefăcută îţi părea bine

tăceai să înţeleagă tot s-a ridicat şi resemnat

a plecat cu pulpa din care pescuise tăcerea

îţi crescuseră aripi aveai două aripi şi o pulpă

mă gândeam să-ţi pomenesc de momentul acela

mai bine nu

am băgat mâna şi am scos din stomac felicitarea

de anul trecut o ureche uscată cu un ochi bine lipit în

partea de sus dedesubt scria adio

mi-am revenit repede m-am îmbrăcat

blugii tăi oftau pe masă lângă sutien

îţi lăsaseşi inelarul într-o ceaşcă de pământ

am văzut cum te-ai furişat pe crivăţul

spurcat care mi-a luat femeile întotdeauna

întorcându-le pe dos şi împotriva mea

aveai flori în păr stăteai pe locul din faţă

le făceai (unora) semne de la revedere pe când

fiecare avea câte o pereche de blugi de la tine

cu pulpele tale de fier a

fu

risiţii

Pădurea cu un singur copac

bacul acostase lângă o pajişte cu maci galbeni

peste care se mai tolănea vântul din când în când

ar fi trebuit să fii la mal într-o şaretă de var

am urcat în maşina închipuită de mic (nici nu aveam permis)

mergeam cu mâinile în pantofi şi tălpile peste frunze

căzute la întâmplare pe spini de salcâm

buni pentru tălpi cuie bune tălpi bune spunea cizmarul

dar câte unul mai săpa tunel înlăuntru în tine

poate aşa voia el să fie

se amurgise am trecut fără să văd pe lângă un plop

scutura (unul) blugii de pulpele tale de fier

voiam să mă întorc dar nu

trebuia să ajung la timp știam cât ești de strictă

mi-am scos din talpă spinii

frunzele au făcut aripi şi colţi muşcau în

jurul meu toate venele burduhănoase ce

atârnau din copaci cu păsări încremenite cu

ciripituri cu tot ca de nişte ombilicuri

se făceau un fel de fluturi cu plisc încovoiat

gheare ascuţite şi ochi ageri cu pene din fier

am văzut poarta eram obosit ce bine Carmelina ce bine

ar fi dacă ai avea pat ce bine dacă aş mai găsi pulpa aceea

prin faţa casei plimbau (aceiaşi) litere concave cu

şira şirii spinării lor umede duceau vertebrele cu mistria

mergeau cu mâinile în pantofi cu ochii la gât

urechile în buzunare buzunarele pe umeri

şi cu picioarele pe frunze peste spini

dacă nu aș fi fost atât de obosit puteam jura

că fiecare eram unul şi acelaşi

deodată cineva scăpă un zâmbet m-am trezit

dormisem prea mult mă dureau gândurile

tu măturai cioburi pe o coajă de mesteacăn luată

cu bună ştiinţă dintr-o pădure cu un singur copac

  

Cocoașe și ninsori

cineva îi furase împăratului scara nu reuşeam

să-ţi văd bine silueta cocoţată oricum pe

una din străzile dinţilor mei pofticioşi

blugii tăi semănau cu două seminţe de i

nimă

pe baricada unui gând fluturau cu

vântul

ninsori din cocoaşa creierului din cocoaşa limbii secată

ca un deşert gurii ei cu dinţi cariaţi tociţi

ce stepă era odată întotdeauna se întâmpla câte o

cocoaşă mai altfel totdeauna era

capturată fără drept de apel de aceeaşi limbă

alt creier mereu fluturai ninsori coapte elegii

pulpelor tale despicate de seceta unei limbi cocoşate

deşert în colţul gurii ei cu dinţi strălucitori şi ascuţiţi

fluturai concave ninsori ode creierului o cocoaşă

blugilor nou-nouţi cumpăraţi cu trei ani în urmă (ştiam asta)

îmi spusese (unul) că-i aveai de mult

râdea erau noi fiindcă așa voiam eu să fie

VALENTINA  

O răpire fără de răpitor

Toţi prietenii mei fuseseră bătrâni

de aceea murindu-mi toţi

precum şi cele mai îmbătrânite gânduri

plângeai cu lacrimi desigur din acelea mari

străbăteam un fel de orizont asemănător cu

pulpele tale deocheate de ochii mei obosiţi de lună

în sinea ta necenzurată zâmbeai gustând amar

veninul buzelor împietrite

o răpire fără de răpitor o domniţă jelind neînceperea ei

un sfârşit arcuit înspre inefabilul început

un formidabil glob de gheaţă în care

tot întâmplatul servea drept concretă

materie primă neîntâmplatului

ţi-am atins în treacăt palma şi

am avut senzaţia fluturelui aproape

de lumina arzătoare la timp

decât mult și degeaba mai bine puţin cu folos

De ce

norii mereu cine ştie de unde privindu-te

se ascundeau posibil ruşinaţi cu neputinţa mea

din faţa lor în rolul pe care mi-l atribuiau

în momentul în care își fluturau ca pe nişte eşarfe braţele

prea venim pe lume cu gânduri bune îmi reproşai insistenţa când

închideam ochii ruşinat sărutându-ţi fruntea

mulţumit că m-ai făcut să înţeleg sensul

într-adevăr naşterea noastră este mereu

privită ca un lucru bun frumos o sarcină

dusă la bun sfârşit în mod admirabil şi sublim

de ce mă întrebai de ce dacă tot nu înţelegem nimic

de unde această magnifică dorinţă când ştii destul de clar

cât de mizerabilă este viaţa până la capătul ei

întrebându-te până la sfârșit în ce ai crezut şi pentru ce

nu ştiam să-ţi răspund în schimb te sărutam

tu mă priveai cu dispreţ

Mai ales contrastul

Stăteam pe un scaun alb acelaşi

în acelaşi loc întunecat al camerei

tu pliai de zor şi orânduiai raze

în teancuri pe zile în şifonierul vechi

de la nu mai ştiu cine de pomană

mă strânsesem cocoloş în mine

tot ce se întâmpla dar mai ales cum

stăruia cu degetul arătător indicându-mi sinele

insistam să te privesc uneori

cu un fel de obsesie în ceea ce privea pe atunci

delicata siguranţă că aş putea fi totuşi

punctul de plecare al dreptei din inima ta

către o altă inimă

tot ce gândeam tot ce spuneam dar mai ales

tot ce făceam era formidabil revendicat

și promovat cu prima silabă

de forţa pe care adeseori am crezut-o mai mult unificatoare

în van mi-am zis această nebunie

ce rost poate avea o viaţă

dacă nu faci un pas pe drumul adevărat al ei

ce se poate întâmpla bun

când roată în jurul tău e numai bine

contrastul Nimic nu are valoare fără de contrast

la naiba m-am trezit gândind

amarul e aşa de bun fără să-l fi gustat vreodată pe dulce

răul atât de convenabil fără să fi simţit vreodată binele

tristeţea cât poate fi ea de relaxantă

fără să fi simțit vreodată fericirea

unii oameni chiar n-au habar de contrast

ca şi cum aş fi zis acestea cu voce tare

ai venit în umbra aceea să-mi explici

că susţii teoria mea cu privire la

ce ştim ce nu ştim dar mai ales

că decidem asta conştienţi totuşi

de existenţa contrastului

că uneori lipsa lui are şi părţi bune –

dacă fericirea şi bucuria nu-şi au nucleul în bine

degeaba ar exista

eu am fost de acord şi tu

mulţumită ai reluat pliatul şi orânduitul razelor

în teancuri pe zile în şifonierul vechi

de la nu mai ştiu cine dat de pomană

Dintre toate alesesem inima căzută

dintre toate alesesem inima căzută

în genunchi pe drumul curat al sării

despre care nu aveai o părere prea bună

articulaţia dintre Da şi Nu îţi dădea

o formidabilă ocazie să consideri traiectoria începută

o mare afacere personală din care să ai numai de câştigat

pe când eu puneam scârţâitul pe seama

unor păreri impersonale din ce în ce mai uzate şi ele

cu o presupusă răutate încercam surprinderea ta

printre copacii vorbitori de limbă şerpească

despicată în mai multe culori cu prea dese tocmeli

în privinţa punctelor din care începeai convingerea

unui fel de joc niciodată dus la bun sfârşit

prea mult îmi poleiai privirea

prea des îmi suspendai glasul

prea dintr-odată făceai din orgoliu un moft

totdeauna sfârşeam prin admirare sărutându-te

mă compătimeai din priviri

gândeai la cine ştie ce îngropându-mi obrazul

în căuşul minunatelor palme care

veșnic aduceau pocăinţa