Terra Nobilis




TERRA NOBILIS, 240 pagini - Editura EIKON, București 2015


Pentru comenzi: difuzare@edituraeikon.ro sau contact@edituraeikon.ro;

numere de telefon:  fix - 021 348 14 74
mobil - 0728084802, 0733131145











O zvâcnire de talent real, simţirile sale ca un foc de artificii, nu ne pot lăsa indiferenţi citindu-l...

„De la depărtare - două sentinele;
Îţi făceai griji că va trebui să le ceri voie
Să-ţi duci gândurile mai departe.
Când ajungeai lângă ei, răsuflai uşurat:
Erai primit cu plecăciune, iar dacă ştiai să tălmăceşti
Îţi dădeai seama că cei doi plopi cărunţi erau poarta satului
Care te invita şoptind cu vântul, să intri.”

Costel Suditu este un Terestru, legat de glie fără a cădea în poporanism, a rămas în adâncul sufletului un Ţăran, căci rădăcinile, în cazul lui sunt sfinte, sunt respectate cu evlavie.

A scrie azi despre ţărani este AZI o erezie, este pentru el, pretextul de a plasa un spirit de frondă, opus celor care dispreţuiesc rusticitatea. Instinctiv, adevărata sa natură a izbucnit precum vulcanii din zona Buzăului natal. Acest izvor pare fără sfârşit. Unii îl pot apropia de filonul "La lilieci" al lui Sorescu, de Moromeţii lui Marin Preda, de Spoon River al lui Edgar Lee Masters.

                                                                        ANGELA MAMIER NACHE
                                            


UN POET SIGUR PE EL


Sincer să fiu, nu ştiu mai nimic despre Costel Suditu. L-am văzut o singură dată, la una din întrunirile Cenaclului literar „AntePortas”. Atunci am avut un scurt dialog, la aglomeraţie, ca să zic aşa. Apoi Teo Cabel mi-a trimis un manuscris de versuri semnat de Costel Suditu, sugerându-mi că ar merita o prefaţă.
Acum, iată, sunt dumerit. Încerc să asfaltez o prefaţă. Norocul meu e acela că Suditu e poet. Nu-l pot încadra decât în zona de excepţie a lui Marin Sorescu. Versurile au fler, ironie, sarcasm, amărăciune, bucurii şi alte condimente necesare unei bucătării literare. Deja i-am publicat câteva poeme în revista „Cartelul Metaforelor”. De multă vreme nu mă mai entuziasmează versurile celorlalţi, ca să nu mai spun de ale mele. Totuşi, uneori, oricât de arghezian în cerul gurii ai fi, nu ai cum să nu simţi diferenţa dintre apa plată şi ceaiul din fructe de pădure. Poezia lui Costel Suditu are sevă. Un miros complicat de rustic şi de clocot sorescian. Ceva ce vine şi dinspre „La lilieci” sau „Descântoteca”. Rar, poeţii reuşesc să tuşeze personaje memorabile. Costel Suditu l-a prins de minune în toate ipostazele pe „Manolache”. Un personaj viu, palpabil prin cuvintele poetului. Sunt curios, mă întreb serios, dacă acum, când toată lumea scrie cam… la fel, poezia lui Costel Suditu poate plictisi pe cineva. Felicitări acestui autor de al cărui talent nu mă îndoiesc sub nicio formă!
Marin Ifrim





                                                - Fragmente din volum -




Terra Nobilis



Bunicii bunicilor mei, cu cioata arat-au pământul,
După ei, părinţii lor tot cu cioata;
Târziu, încoa’, bunicii noştri au topit ţeava tunului.
Copiii lor n-au mai arat -
Făcură unii măreţe şcoli şi s-au dezvăţat;
Ştiu asta, fiindcă m-am născut sub stea
Când şoimul patriei zbura şi cânta
Peste ogorul roşu, pustiu -
(n-avea un ţăran ca bunicul meu, viu)
Mărunţit şi tăcut şi lăsat
Fără picior, fără braţ, fără cap,
Dar mic, învăţând să citesc şi să scriu
Am jurat să vă spun, mai mare, ce ştiu

Şi târziu, aproape de tot,
(când ţărani n-au mai fost, şi bunicul meu, mort)
Am luat un creion şi ca plugul pe-ogor,
l-am lăsat să brăzdeze pe filă fior.
Ce poţi să faci când trăieşti în muzeu,
Când pentru ţarnă te-a dat Dumnezeu?

„Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.”
Din crezut presupusuri
Nu-mi fac în viaţă cărări.


Am scris pe flori de pelin şi cais,
Cu patimă-n suflet şi minte, am scris,
Iar tot fremătând precum calu-n buiestru,
Aflat-am de altul ca mine - campestru.
Am cercetat să-l aflu, să-i zic –
„Mai lasă-mi şi mie, de pe când eram mic”,
Dar n-am dat de el, doar cărţi am aflat
Pe care numele îi era îngroşat;
Aşa ne-a fost soarta, mi-am zis, în final –
Doi stropi într-o mare, doi ochi unui val.



Satul



De la depărtare - două sentinele;
Îţi făceai griji că va trebui să le ceri voie
Să-ţi duci gândurile mai departe.
Când ajungeai lângă ei, răsuflai uşurat:
Erai primit cu plecăciune, iar dacă ştiai să tălmăceşti
Îţi dădeai seama că cei doi plopi cărunţi
Erau poarta satului care
Te invita şoptind cu vântul, să intri.

Simplu trecător prin el, nu aveai habar de rădăcinile sale
Precum noi, cei născuţi din mormintele lui;
Când urma o furtună sau viscol, iarna,
Anunţau de-acolo, încât lumea avea timp;
De pe latura stângă, C.A.P.-ul inducea o stare de falsă înavuţire,
Însă trecând prin feţele curţilor, de pe o parte a drumului
Împodobită cu flori şi movul cănăluş de scurgere a ploilor
Înţesat cu minunaţi irişi liliachii, de pe cealaltă,
Te-ai fi oprit locului o clipă să memorezi.

„- dă ploaie” puteai auzi ca formă de salut:
„- să hie, că-i de la Dumnezeu”, şi răspunsul;
„- hai cu noroc, bade”- „numai de-ar hi, taică”.
Bună ziua, primeai doar ca străin, fiindcă:
„nu se cade să nu saluţi omu’ la tine acasă”,
Ori, cu Bună ziua, răspundeai numai dacă
Nu aveai răspuns pe măsură.
Ironia stătea ridicată la rang de artă,
Nu se arăta nimeni supărat, ba dimpotrivă:



Dacă aveai cu ce răspunde, bine, dacă nu, nu:
O vorbă, acolo, şi treceai admirând;
Parcă era plin satul cu îngeri bătrâni şi colţoşi.

Pe copii nu-i prea zăreai.
Afundaţi prin păduri sau lanuri de porumb,
Apăream seara, când prietena noastră, brutăria,
Se pregătea să iasă în lume înmiresmată cu parfum de grâu sfinţit;
Numai atunci ne iţeam, fiind răsplătiţi pe măsură -
Ne pricepeam să-i oferim de fiecare dată complimente;
Patru la o pâine cât pălăria lui Manolache, pe care
O aşeza uneori peste gura putinei cu pastramă
Să nu intre musca, aşa de mare.

Cinci uliţe formau tot satul şi, toate, pe o singură parte;
De cealaltă, câmpul cât reuşea ochiul să se dea privirii,
Afară de o singură clădire,
- fostul conac al boierului, fugit în 1907 la americani -
O fâşie de pădure ţinea adăpost pe latura estică,
Însoţind calea ferată spre Moldova, pe sub
arcada podului întinsă peste vadul care,
Stă în istorie drept Vadul Paşii, mai apoi definitiv, ca Vadu-Paşii –
O bătălie între munteni cu turcii unui paşă care,
Nevoit să fugă din calea bravilor de oşteni,
S-a prăbuşit peste vadul de sub pod rupându-şi dinţii;
Mai târziu, acelaşi pod a fost martorul altei întâmplări
Demne de menţionat, spre a se cunoaşte pe mai departe...



La pescuit



Îmi cumpărasem, în sfârşit,
O vergea din piper şi tare mândru eram;
Atunci, mulţi copaci umbreau malurile râului,
Nu-i schingiuia aproape nimeni trupul.
Tot încercând, fără să prind vreun peşte,
Dinspre papură, de pe un plaur, nişte gemete;
Născut de felul meu curios, mă strecor să văd:
Am rămas acolo cât rumegatul unei vite;
Frumos îl mai sucea pe toate părţile tanti Puşa,
Pe nu ştiu cine, că nu-l cunoşteam;
Se plesneau cu palmele peste pulpe -
În păpuriş, ţânţarii sunt grozavi de răi!...
Atunci am simţit prima dată bărbatul din mine;
Din ziua aceea am privit fetele în modul cuvenit.
M-am întors la vergea tocmai când
Îi era apreciată aşa cum trebuia, momeala:
Am scos din apă un peşte, remarcabil, să spunem,
Semn că, tocmai ce avusesem parte să văd
Fusese de bun augur pentru bunul mers al lucrurilor.



Roata şi pâinea



Împingeam o roată veche de bicicletă;
Purtam chiloţi, în rest, nimic,
La ei, pumnal din lemn meşterit cu drag de bunicul,
De încălţat, în picioarele goale.
Auzeam adesea pe câte unul strigând:
- „Lasă, mă, că se-nvârte, ea, roata!” şi priveam la roată -
Nu înţelegeam de ce nu văd şi ei!...
Mereu se învârtea, eu, mereu alergam după ea...
Mai târziu, când nu mai zoream anii
Şi, aveam câteva motive să le mă fi întors,
Am priceput - mă înşelase cineva;
Tocmai ce voiam să-i strig aceasta când,
Un copil împingea roata muşcând lacom
Dintr-un codru de pâine, pe lângă noi;
M-am abţinut strigându-i celuilalt că,
- Domnule, pâinea se mănâncă în rânduri! - fapt care,
L-a determinat pe copil să oprească roata
Şi să ne întindă pâinea, pe rând;
Probabil, a ţinut minte şi el, pentru mai târziu,
Fiindcă noi l-am refuzat categoric, explicându-i
Că nu ne era foame, deloc.



Goblenul



Cum să fi ghicit eu că mama,
Dosise ghemul de borangic pentru
Un frumos goblen cu doi căţeluşi, pe care
Nu l-a mai făcut niciodată, în sertarul cu ciorapi?
Era de sărbători şi-mi trebuia pleasnă la biciul
Împletit de unchiul Moise,
În şase, în cinci, în patru, în trei şi în două iţe -
Adevărată artă, vă asigur!
Am tot speriat câinii cu el până când, a mirare,
Fu curioasă de pleasnă, iar văzând, a exclamat:
- Goblenul meu!
Neştiind ce vrea să zică, am întrebat-o, tânt:
- Ce-i ăla, mamă, un goblen?
Şi am aflat imediat că nu era de bine ce făcusem.
De atunci, când văd un căţel,
Mereu îmi amintesc de mama
Şi de goblenul ei, pe care
Nu l-a mai făcut niciodată.



Întâia moarte a bunicului [testament al morţii]



- Auzi, mă, di mâinì o sî mor;
S-a copt fânu’, coasa-i bătutî, sî nu
Te dai cu moartea mea sî uiţi di cosit, cî
Vinì iarna, şi sî nu tai juncanii;
Şaptì oi o sî feti-n dicembri, mă-sii dar!
Pe mă-ta, s-o laşi, cî m-a iughit, sî plângî,
Aşa trebuì femeia la morţi şi, mă!…
Nu mai căta la feti mari, cî-s nevinovatì,
Dă în vinî mai târziu digeaba di rămâi singur,
Cî mă-ta, bătrânî, o vinì după minì, de-o hi…
S-a oghişnuit cu minì-aşa, ce, io n-aş loa-o?
Sî prăseşti vier-ola, cî-i sămânţî bunî,
De n-o hi ca-n viaţî: tot ce-i bun, nu-i în drum, c-ai văzut,
Nen-tu Gicu, a dat o casî di pomanî
Şi tot l-a luat înaintea lu’ Suru Criminalu’...

- Şî nu te grăgheşti cu ridicatu’ paru’, mă! ...ţi-aş zicì io mai multì...
Sî hii blajin şi cu rău’ şi cu ghinilì, cî aşteptarea
Îi cel mai greu di dus: mereu crezi cî-i gata
Numa’ şi dacî nici n-a-nceput şi-l dai pă cap di tocu’ uşii,
Odatî din grăşalî şi-odatî di năcaz,
Mă-sii di viaţî, di mâine o sî mor!…
Mai dă lemnì la foc, cum îi rânduit omu’, morţii,



Di naştirì, sî nu-i disparî sămânţa;
Sî dai şi tu, mă, da’ pân-atunci, sî nu vrei marì lucru:
Zideştì casa, cî restu’ făcu Dumnezeu:
Sî respecţi şi sî faci cum zicì părintilì!
Etì!... soarelì chicî, îi ultima noaptì cu tac-tu’;
Lasî-mbrăţişatu’, te-am „atins”, da’ ştiu
Cî te-am croit om cu capu’sus şi aşa sî rămâi, mă,
Cî nu te-am ciuchit de-ajuns!
Pă minì, tata m-a cârpit mai mult şi,
Şi acu’, l-aş pupa de-ar hi acì’.
Şi vezi ce-i cu aia, a lu’ Greabănu, cî io zic s-o ei,
Prăsilî bunî, am văzut-o la câmp…

Sî nu uiţi di cartohi, mă, cu moartea mea!
Sî-i slobozi pă’i stricaţi, ca omu’ gândurilì negrì, când şi când,
Cî-i greu di alea bunì cu elì într-un loc;
Ţaţî-ta, o vini mai des di mâini, cî n-o mai avea cin’ s-o ripeadî;
Sî-i dai câte-o ţuicî, sî zicî „Dumnezeu sî-l iertì”
Cî de-aia vinì, i-a plăcut di laptì ţuica, di s-a dus
Moş-tu-n pământ prea curând, cî omu’, ăhă…
Să lasî greu di ce-i placì, încailea, di facì rău;
Aşa-i lăsat, numa’ la el să gândeştì, tu sî caţi altfel,
Cum ai văzut la minì, cî di Sfântu’ Emanoil,
În uşa bisericii, lângă prăpădiţii satulì,
În ger, cu şuncî afumatî şi ţuicî fiartî,
Cu toate neamurilì grămadî - cî mort eşti ăl mai bun,
Nu mai superi pă nimini, - di ti-oi mirosi a prost,
Te cârpesc di nu te vezi, aşa mort cum oi hi!



Sî ţii di moarî, mă, c-or sî vinî ăia, comuniştii,
Am auzit c-or sî ne ia pământu’, lua-ni-l-ar toţi
Pă didisubt, sî nu mai mor io, cî n-aş mai avea undi sî intru,
S-o îngrochi în curtì, adânc, datî cu unsoarì
Cî, poati-o trecì şi ei... ca omu’
De-o sî prindî ghinì mai târziu, la copchii;
Sî-ţi rispecţi muierea, cî altfel o s-ajungi di râsu’ lumii,
Cî, cinì sî mai facî cele’ di n-ar hi muierea?...
Tu mai bei o ţuicî, mai dregi un tiutiun cu tovarâşii,
Ea, facì restu’, sî nu hii prost, sî nu uiţi, mă!
Îi cercuitî putina di brânzî, pastrama
I-n vatra lu’ cuptor şi, bagî la cap:
Stai chitit, nu sări ca păduchili-n fruntì,
O sî te saltì ăştia, ce dacă eşti un puţoi di 15 ani -
Di s-o duce-n pustii tot neamu’ cu numi cu tot.

Sî nu tragi mereu porcu’ din mocirlî,
Cî mulţi te-or umplì di noroi
Şi rău ţi-o părea pă urmî, c-ai fost prost;
Sî iei aminti la ăla carì nu ţinì ochiu’ la vorbî,
I-nsemnat di răutatì cu prostia, una zicì alta facì,
Şi de-i chica, nărod, în vreun păcat,
Sî nu umbli-n străini, cî de-aia v-am făcut mulţi,
Sî v-adunaţi la necazuri şi veselii, încolo,
Hiecarì cu treaba lui şi casa lui, cî-i distul di greu, nu ştii tu…
Şi nu căta la vorbî coloratî, mă, trebui sî mai şi minţi, da’...
Numa’ dacă faci ghinì cu minciuna, sî hiì păcatu’ iertat,
Cî di rău… repidì s-alăturî toţi şi uşor,



Numa’ ghinilì te frigì, ca hieru-ncins şi numa’
Când ţi-o hi mai dragă lumea;

Pă copchii, să-i mai „atingi” din când în când,
Cî numa’ aşa învaţî omu’, altfel, tragi ca
Nen-tu Iliì, carì stă singur şi uitat - din trei, nu-şi
Aduci unu’ amintì cî arì tatî şi cî-i la greu, cî poate vrea
Sî-i mai vazî şi el; da’... el îi vinovatu’! de-aia-ţi zic,
Sî laşi copchiii sî ţiì la tinì, sî-i dai lu’ doamna Gina, la şcoli,
Am auzit io cî unii scriì şi cărţi, sî-i duci la şcoli, şi vezi,
Nu te băgă la alde sorî-ta, cî femeia-i mai iute la gurî dicât la cap,
Sî te ai ghini cu bărbaţii lor, cî elì, ca mă-ta, trânteştì oala
Pă urmî-i parì rău, tragì tot la cheptu’ omulì, lasî cî vezi tu…
Acu’i noapti… tu, dacî vrei, du-tì la somn, io mai stau.
Di mâinii o sî mor, mă-sii di viaţî!...
Sî termin oal-asta di gamei şi cartohii copţi, cî-s ăi di pă urmî…
Di mâinii o sî înghit numa’ pământ şi-or sî vinî ăştia,
Mă-sii di comunişti! ...sî nu crezi, mă, cî-i de glumî!

Aşa plecă bunicul în război, al doilea, cel mai greu,
Pe când tata avea numai 15 ani, de nici nu se bărbierise.
Când s-a întors, era mort – cum proorocise la plecare,
Nu mai semăna cu cel care-a fost;
Bunica s-a prăpădit după ce-a văzut că
Altul e „omu’ ei”, de nu-l mai cunoştea;
Avea ochii, nasul, gura, limba - tot, dar nu scotea o vorbă;



Din când în când, ochi-i scăpau lacrimi reci dar
Nu se ruşina, parcă nici nu ştia, nu le ştergea, nu mai punea preţ…
Au venit şi, le-a dat comuniştilor tot (altă poveste);
Atunci i-am auzit iarăşi glasul, după ce a fost
Bătut şi plimbat în car prin sat să-l vadă lumea:
Luaţi, mă, c-aşa merităm, sî ne ia dracu’!
Nu-l mai întreba nimeni nimic; mai târziu
Am găsit o baionetă pe sub ţiglă, în pod;
Când l-am întrebat ce este, m-a plesnit peste cei 9 ani ai mei
Pe urmă, cu mine la piept, plângea în hohote
Pe care le auzeam doar eu;
Mă strângea şi-mi cerea în ureche să-l iert,
În şoaptă, îmi cerea, să-l iert…
M-am speriat şi-am început şi eu să plâng;
Pentru ce să-l iert, cu ce greşise el să trebuiască
Să-l ierte un mucos de copil?

Picat la pat, după toate acestea, nu era nicio diferenţă,
Doar sătenii care şuşoteau că a fost gospodar şi
Că a trecut prin multe, plus candela aprinsă de sub Sfântul Gheorghe,
Redând parcă scene de luptă peste paloarea pereţilor osteniţi.
În ogradă, bărbaţii mai în putere stăteau la vorbă
Cu cei înţelepţi dintre care unul mă strigă să vin aproape;
Parcă-l văd pe tata, ce mândru era el de fiu-său:
Ager, atent, şi deştept – auzeam pe unii.
Mă vierme, îmi zice înţeleptul, ia zi, mă,



Ajungi tu cu piciorul aici? – şi-mi indică între picioare la tata, un punct.
Tata, mă privea zâmbind, sigur – mai târziu mi-am dat seama -
Că nu voi încerca şi părea mândru că nu voi încerca,
Dar numai pentru câteva secunde, până mi-am potrivit ţinta.
Ţin minte că-au ieşit afară toţi, iar bunicul a rămas de unul singur
Cu o lumânare pe soba rece ca lumina de afară;
Eu, diii-diiiii, c-o roată veche de bicicletă printre ei:
- Nu moare tataia, nu moare tataia!...

Atunci l-am văzut pe tata pentru prima dată plângând –
În oborul curţii;
Credeam că l-a „atins” tataia, şi bine-mi părea,
Că nu-mi dăduse bicicleta să mă plimb;
- De ce plângi tată, l-am întrebat, de ce plângi?
- Credeam că se duce, mă, că se duce... – a zis din faţa mea
Şi, mi-a dat bicicleta.

După un an, tot iarna, îmi dădea cartofi copţi şi ceapă coaptă
Şi câte-o gură de gamei „să prinzi putere, nepoate”.





Manolache fericitul



Mama îşi legase gândurile cu o broboadă neagră.
Plângea mai tot timpul
Aducându-şi aminte cum striga bunicul în horă:

- Uite-l p-alu’ Poponete!
L-am cinstit să se îmbete,
Când se nimerea să-mi dea
Peste tot mă ocolea!

- Să nu-l uiţi, mă, pe tac-tu-mare,
N-a fost nebun, cum zice lumea, dacă la supărare
Chiuia şi cânta, iar la fericire părea necăjit,
Era om calculat, să ştii!
Numai când i-am venit noră l-a văzut lumea
Bucuros, că aşa a vrut, de-a chemat vecinii
Şi toate neamurile în ograda lui, pentru horă
Şi toată noaptea a jucat şi la suduit pe tac-tu
Că nu prea dansa, da’ nu ştia, ca şi acum.
Avea el o chiuială pe care-a strigat-o atunci
Până la răsărit şi toţi parcă abia aşteptau:

- Saltă fata, un unchiaş,
Fuchil-aş, mă, fuchil-aş!
Zici că e un copchilaş,
Fuchil-aş, mă, fuchil-aş!



Manolache cel mare



Era un om trist, însă
Când vedea pe unu’ supărat, făcea el ce făcea
Că râdea ăla cu lacrimi, acu’, nu ştiu de care, da’ râdea.
Nu suferea deloc să plângă copchilu’, murmura mama -
Dacă era aşa, striga la noi „fă, di ce l-ai făcut,
Sî aţâţì câinii din sat?” dar noi ştiam
Că cel mai mult, iubea copiii, pe voi, ăştia mici,
Şi voi parcă ştiaţi, că toţi vă adunaţi pe el, ciorchine.
Câteodată îl vedeam cu lacrimi, de dragul vostru;
Ne repezeam de-l făceam să tacă, nu conta al cui,
Ograda era plină, ca oile eraţi, că toţi îşi făceau case;
În trei ani a făcut cu plăvanii lui,
La fiecare băiat în parte, apoi şi la fete...
O priveam cum zâmbea mototolind cu degetele o frunză
Pe care mai nimerea câte o lacrimă, de parcă modela o bucată de lut.
Mult trebuie că l-a mai iubit pe bunicul...
Stăteam întins pe o blană de salcâm,
Cioplită de el cu barda să-mi arate cum se face o covată -
Fiindcă sunt băiat, mai târziu să nu-mi fie ruşine cu numele -
Şi învârteam un fir de mohor între dinţi.





Manolache cel bun



Nu ştia mama, care, mi-a fost clar atunci
Cât de mult l-a iubit şi respectat pe bunicul,
De câte ştiam eu de la el, câte îmi povestise
Fiindcă „numai copchilu’ înţelegì şi poatì să ţiì mintì” -
Despre câte păţise în război şi acasă;
Priveam norii şi-mi spuneam, că mult
Mai trebuie să fumeze, Dumnezeu -
Îmi spusese, ca nu cumva să mă iau de fumat,
Că lui satan îi place fumul de ţigări şi El,
Aşa îi ţine acolo, să nu vină la noi -
Fumează întruna, iar dacă fumez, vine să mă ia în coarne –
Cam pe la 16 ani, am înţeles buna lui intenţie.
Gândeam că tataia, cum îi plăcea lui să-i spunem, a rămas
Pentru totdeauna în mine şi parcă moştenisem unele
Apucături de la el, că mai târziu mulţi au exclamat: uite-l, mă, Manolache întreg!
Însă am rămas cu defectul de a nu prea dansa, moştenire de la tata.
Când ascult o horă, mereu îl aud pe bunicul strigând şi
Chiuind în timp ce loveşte pământul cu cizmele din piele de viţel,
Până sub genunchi, aduse din Moldova, de care era tare mândru:

 -Joacă-joacă, muntenaş,
Fuchite-aş, mă, fuchite-aş!
Saltă sus oghielilì,
Să le sară feţilì!



Manolache cel iubăreţ



Când o lua după ureche, spre dimineaţă -
Că se ţinea tare până atunci,
Apuca pe una, de-i plăcea lui mai mult, şi o juca
De le făceau toţi loc şi priveau şi ascultau:

- Ia femeia după şelì!...
Râză ţâţele-ntre elì,
Măăăă!
Ţine-o de la subţioarî!...
Şi învârte-o ca la moarî,
Hiiii!
Şi ciucheşte-o de mghijloc,
Sî-i aprindă ochii foc,
Măiiiii!
Sî îmi arzî mustăcioara,
Cum la pană-i neagrî cioara,
Hiiii!”

Când se împărţeşte morţilor, după obicei,
Mama, de fiecare dată aranjează vasele separat pe masă
Murmurând ca pentru ea: „asta-i a lu’... asta-i a lu’... asta-i a lu’...”
Şi întotdeauna, prima este „a lu’ tata socru”.











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu