Cînd o să fie peste măsură
de tăcut,
Cînd nu o să mai strige,
negru, cioara,
El vrea ca nimeni să
privească fiara
Ce prinsă-n colţii proprii
s-a zbătut.
Să nu-i privească nimeni
înlemnirea,
Să nu atingă nici măcar
c-un deget
Pe fiara ce-a iubit
neodihnirea,
Vreun melancolic după
tristu-i răget.
El vrea, ca primul de va
fi să-asculte
Cum tace el mai mult decît
se tace,
Doar să contemple cîteva
secunde,
Apoi să-i pună singur
carapace.
Nu vrea de ochiul viu cu-o
săptămînă
Să prindă fiara cea răpusă
de vînare,
Curgîndu-i strop cu strop
călduţ pe mînă
Molateca din fire,
lumînare.
El ştie că aceasta nu se
poate,
Că cel puţin doi oameni
tot vor plînge
Şi vor striga spre nouri
că dreptate
În veci, pe lume nu va mai
ajunge.
Dar nu disperă şi, dar,
nu-i cu teamă,
Şi-a trimis ’nainte
mesagerul:
Cînd se-ntorcea-ntr-o
seară de la cramă,
Se-ntreţinuse bine cu
misterul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu