Din lumea ta inertă

                      Fărădesaţiul, duce gîndul înspre moarte.

                                 

De vină e amarul care îndulceşte

Atunci cînd vii pe frunze cu deşucheate ploi,

De unde numai cerul revarsă peste noi

Placenta veşniciei care ne înveleşte;

Şi nu te mai ascunde în colţii cu venin,

Dă frunţii la o parte încrengături de pîclă

Şi degetele trece-ţi pe lungul os de tîmplă,

Să vezi cum vin în calea-ţi, dar mai ales că vin.

Îţi tulbură-ntristarea frumosul, ca un pinten

Ce calul înfioară de cuget amăgit,

Că are libertatea cînd el, e osîndit

La un sfîrşit mai tragic şi mai sprinten.

Tu te iubeşti pe tine, şi-n sfera ta secretă

Lungi iţe sîngerii din lene te hrănesc.

Din tot ce-ţi zic, un lucru te-atingă urmăresc:

Să evadezi la timp din lumea ta de inertă.