Pe floarea cea singură –
cu boneta însîngerată,
cu bocancii lui uscaţi,
cu scrisoarea pătată de sînge
în buzunarul de la piept
numai soldatul o vede:
- ’Trăiţi, dom’locotenent!
am văzut o floare, am ucis o floare –
Salută el orbeşte, strigă
el orbeşte.
- A plîns, a strigat, a
murit
cît mai repede floarea? -
întreabă
locotenentul mirat, poate şi
curios –
A căzut ea dintr-o dată
fără să-şi dea seama?
- Nu, să trăiţi! Zice
soldatul şi
Duce mîna la piept:
- Nu, nu, nu!... zice
soldatul cu mîna dusă la piept
printre lacrimi soldăţeşti
de unde
scoate floarea încă muribundă
şi roşie.
- Pe loc repaos, domnule!
- îl pedepsi
locotenentul răsuflînd uşurat,
Soldatul căzu ca
secerat
între petalele ei muribunde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu