Era într-o seară cînd ziua
îşi consumase ceasurile
cumpăna fîntînii
orbecăia după punctul ei de odihnă
parcă voia de ciutură să scape
credea că-i de vină
aproape noapte
paşii tăi căutau un popas
puţinul timp rămas
pentru şoapte
luna se îmbrăca într-un nor
multe gînduri iar adunate
puneau o anume grabă-n picior
dar nu ştiu cum prin bezna aceea
mi-ai prins delicat mîna rece
şi dusă a fost din gînduri ideea
visului meu să mai plece
nu desluşeam nimic de-ntuneric
luna era încă dusă
pe după norul plutind cadaveric
în faţa ei drept o uşă
mîna atinsă simţi deodată
cum prinde-o căldură anume
intrau peste rece fiori dintr-o pată
în care murea parc-o lume
ore în şir i-am fost suferinţă
bradului nostru sub creangă
tu lăcrimai punînd o dorinţă
eu blestemam lumea-ntreagă
parcă şi luna ştia ce-o să fie
o rază măcar nu lăsase
s-acopere faţa ta alburie
mie să-mi intre în oase
a fost pentru ultima dată cînd cerul
ne-a stat amîndurora casă
umbrind amîndoi ca o singură umbră
pustie speranţa rămasă
de-atunci s-au dus anii ei ştiu pe unde
eu n-am prins nicunul al meu
val după val săpat-au pe frunte
dorul de sufletul tău
că vremea s-a copt albastrul e roşu
frunza copacilor plînge de noi
fusul ce toarce opreşte-ncet torsul
singuri a fost să fim amîndoi
vol. - "Sub Gutui"
