Sunete

De ce n-am fi sunete?
Cineva să strige cu noi
De aici până acolo de
La o parte la alta,
Ecou la o adică, dintr-o stâncă-n
Altă stâncă.
Cineva să explice un lucru
Lovind cu noi în timpanul altcuiva...
De ce n-am fi sunete
Încât strigarea cu noi
Să fie cântec nu jeluire,
Întrucât e nevoie de cântec,
Întrucât e foarte mare nevoie de cântec.
Iar de ce să nu fim sunete
Când ce frumos e glasul mării,
Glasul dimineții, glasul frunzei?
Când ce frumos poate fi glasul
Amintirii!

Rodire

Avânt băiete, avânt.
Aruncă masca bătrânule copil.
Are să-ți fie gândul o nerecunoaştere
A propriei suferinți.
Vei ajunge să vezi pe altcineva
În veninul din cupa zisului,
N-o să-ți mai revendici nici inima
Nici locul de sub talpă
cu infinitul de frumos cîntec
al corului de îngeri sub-pamânteni;
Nu te opri băiete, copil bătrân,
Tunde-ți barba, copil bătrân!
Treci în rândul nostru,
Te vei pomeni schimbat la față cu adevărat -
Toate îți vor fi nimica.  
Vei ajunge să vezi pe altcineva
Care nu te va recunoaște nici în ruptul capului -
Va zice că-i oglinda fermecată.

Din pieptul soldatului

Pe floarea cea singură –

cu boneta însîngerată,

cu bocancii lui uscaţi, 

cu scrisoarea pătată de sînge

în buzunarul de la piept

numai soldatul o vede:

- ’Trăiţi, dom’locotenent!

am văzut o floare, am ucis o floare –  

Salută el orbeşte, strigă el orbeşte.

- A plîns, a strigat, a murit

cît mai repede floarea? - întreabă

locotenentul mirat, poate şi curios –

A căzut ea dintr-o dată fără să-şi dea seama?

- Nu, să trăiţi! Zice soldatul şi

Duce mîna la piept:

- Nu, nu, nu!... zice soldatul cu mîna dusă la piept

printre lacrimi soldăţeşti de unde

scoate floarea încă muribundă şi roşie.

- Pe loc repaos, domnule! - îl pedepsi

locotenentul răsuflînd uşurat,

Soldatul căzu ca secerat

între petalele ei muribunde.

Vină

Într-una din nopţile mele prime

Am văzut căzînd o mie de stele.

Li se auzeau lanţurile zornăind –

Cum se atingeau între ele.

Credeam că vin şi mă prind.

Şi cum eram eu sigur pe mine

C-am inventat cercul învîrtind

O miime de sutime

De miime dintr-un timp

Ochii înspre răsărit,

Toate fără doar de una

N-am văzut cum au pierit.

Numai una care şi-acum

Ca o trestie sub lună

Pe o plapumă de apă

Ca un ochi deschis în glumă,

Încă mai răzbate noaptea

Cînd bătrîn, le rog să vină.

O puzderie de stele

Să mă scape iar de vină.

Spin

Ar fi pierdut oriunde

Îi zice cîinele negru iepurelui alb.

Ar fi pierdut oriunde mai ales

Regăsindu-se întîmplător.

De mila cîinelui negru

Iepurele alb s-a ascuns în cîinele negru.

Dintr-un colţ al cîinelui, alb,

Iepurele negru zice cîinelui alb:

Ar fi pierdut oriunde mai ales

Aflîndu-se din întîmplare.

De mila iepurelui negru

Cîinele alb s-a ascuns în iepurele negru.

Dintr-un os al iepurelui

Cîinele negru şi iepurele alb zice-va-se-ră:

Ar fi pierdut oriunde, mai ales

De prisos regăsirea.

Mai ales de prisos.

Dintre gîndurile sale omul se miră:

În sfîrşit, în sfîrşit

Un iepure alb într-un cîine negru

Şi un cîine alb într-un iepure negru!

Şi nu ştia din care să strige

Mai ales ce să strige.

Dintr-odată cîinele alb din iepurele negru

Şi iepurele alb din cîinele negru

La unison au zis:

Se va pierde, va fi pierdut

Mai ales pierdut mai ales oriunde

Pierdut va fi mai ales regăsindu-se!

Toate treceau pe lîngă el ca un glonte

Tivga vidului în care locuia sîngera

Spaima că s-ar fi regăsit întîmplător –

Aici cît şi dincolo de aşteptare

Zbătea în negru şi în alb.

Atunci omul a sugrumat cu precădere

Atît pe cîinele negru cît şi pe iepurele negru

Şi a hotărît să tacă pentru totdeauna.

Fals tratat poetic

E-n ţol, matol, profiterol

Şi-n lung pămîntul cade;

Îşi rupe haina-n pomi Eol

(el tot matol, profiterol)

Şi buzele îi arde.

Tîrîş, chiorîş, pîş-pîş cu tuş

Zăpada o pătează:

Pe mă-sa-mpunge-un viţeluş

(tîrîş, chiorîş, pîş-pîş cu tuş)

Că nu-l mai alăptează.

Amor de chior, de zor folclor

Îl bîntuie pe viaţă;

l-ademeneşte-n cer un por...

A naibii de prestanţă!

Cu chiu, în pliu, piu-piu că-i viu,

I-a uite, bre, strănută!

S-a hotărît să zică – „ştiu

(cu chiu, în pliu, piu-piu că-i viu)

Ce-nseamnă aia luptă!”

Că ce, el e ce e şi deh:

Tîrîş, chiorîş, pîş-pîş,

Odată-aruncă vorbele

(că ce, el e ce e şi deh)

Să pari tu viţeluş!

Cum aş putea, senin

Să merit moartea

Cu care mi-ai înzestrat destinul,

Să, odată şi odată păcatele-mi fie măsură,

Demn, socotit, de această răsplată?

Ai făcut cerul, pămîntul, ziua şi noaptea,

Oceanele şi mările. Pe toate le-ai făcut încă odată,

Odată cu mine.

Cum aş putea, senin să mă lepăd de toate acestea,

Să întunec, aşa de crunt, pe cea de mine zămislitoare,

Să las, ca şi cum n-ar fi fost nimic, totul, fără a şti,

Fără a nu fi sigur în străfundul meu şi la suprafaţa mea

Că, atunci, nu m-aş întoarce acasă?