Din pieptul soldatului

Pe floarea cea singură –

cu boneta însîngerată,

cu bocancii lui uscaţi, 

cu scrisoarea pătată de sînge

în buzunarul de la piept

numai soldatul o vede:

- ’Trăiţi, dom’locotenent!

am văzut o floare, am ucis o floare –  

Salută el orbeşte, strigă el orbeşte.

- A plîns, a strigat, a murit

cît mai repede floarea? - întreabă

locotenentul mirat, poate şi curios –

A căzut ea dintr-o dată fără să-şi dea seama?

- Nu, să trăiţi! Zice soldatul şi

Duce mîna la piept:

- Nu, nu, nu!... zice soldatul cu mîna dusă la piept

printre lacrimi soldăţeşti de unde

scoate floarea încă muribundă şi roşie.

- Pe loc repaos, domnule! - îl pedepsi

locotenentul răsuflînd uşurat,

Soldatul căzu ca secerat

între petalele ei muribunde.

Vină

Într-una din nopţile mele prime

Am văzut căzînd o mie de stele.

Li se auzeau lanţurile zornăind –

Cum se atingeau între ele.

Credeam că vin şi mă prind.

Şi cum eram eu sigur pe mine

C-am inventat cercul învîrtind

O miime de sutime

De miime dintr-un timp

Ochii înspre răsărit,

Toate fără doar de una

N-am văzut cum au pierit.

Numai una care şi-acum

Ca o trestie sub lună

Pe o plapumă de apă

Ca un ochi deschis în glumă,

Încă mai răzbate noaptea

Cînd bătrîn, le rog să vină.

O puzderie de stele

Să mă scape iar de vină.