Mireasmă de cum a fost

Cel măreț va respira apa și toate lucrurile

își va putea strînge oasele și va zice

fărămituri mofturi amăgiri

cel burdușind geanta în fața magazinului

cu senin pe chip că va duce acasă

mîncare mici atenții o bere pentru el –

răgaz în care să se încarce din bucuria lor

cu mai multe vieți de fiecare dată

într-o altă lume trăiește o altă viață

una uitată de noi cei pierduți

definitiv sub tălpile groazei

răsturnam de Crăciun sacoșa

în fața tatei obsedat de acel moment –

un fes creioane colorate o broască

cu cheie un fular o carte și alte

întîi le miroseam să rețin mirosul de cadou

un fel de bucurie pură i-am zis

ne zburda prin toată casa

ne privea prin geam de dincolo și lăcrima

nu dădeam importanță sigur fiind

că e normal căci palmele micuțe

îl apucau de mîneci ca niște clopoței

aveam 4-5 ani și nu greșeam cu nimic

acum de Crăciun nu-l mai tragem de mîneci

îl strîngem pe după umeri și lăcrimăm împreună

încă mai simt acel miros încă

mai văd fesul creioanele broasca

fularul și cartea undeva pe fundal

loc în care mai primesc uneori cadouri și unde

bucuria tatei stă veșnic săpată în mine

Tinerii noștri

Trec gingași înspre o viață

gîndită de ei trăită de noi

ca niște plăpînde flori sunt

ca niște crude fire de iarbă

din vis în vis ca niște miei

tinerii noștri aleargă aleargă

înspre o viață gîndită de ei

trăită de noi ca niște aspre fire de iarbă

se strîng laolaltă se bucură rîd

înlătură simplu tot ce nu-i leagă

scutură visele de pămînt

n-au ce să șteargă

acel curaj nebunesc acea îndîrjire

pe care le-am avut odată și eu

crud în iubit scurt în gîndire

ca un pui răsfățat de zeu

ieșeam gingaș la poartă

avea mama flori multe la geam

ochii mi se scurgeau după cîte o fată

mînz nărăvaș cum eram.

În taină

petreceri în taină

alcool tutun moțăială

revenire alcool tutun moțăială

întrebări muzică întrebări

petreceri pînă tîrziu abureli de sezon

de om pierdut într-o cloacă a gîndurilor

nimic nu iese nimic nu intră punct

șederi prelungi într-un vierme

du-te mă și te-mpușcă i-ați gîndul

într-o pungă dezinfectată cu vin

și aruncă-l

mărturisiri impresii păreri

o pleoapă gigantică te acoperă

ce mai lacrimă ești ce ochi idiot

mai lasă-mă tristă realitate curvo

să-mi strîng oasele să mă dezgrop

urmăresc o fisură în asfaltul cleios

o... (n-a c-am zis-o) ce m-aș întoarce

din drum și pe dos

luați loc spectacol naiv despre om

mușcă regina sălbateca iute

pe nevăzute adînc și mortal

suge din inimă cromul

iată labirintul căcăcios

intri prefăcut aluneci de cîteva ori

nimic de găsit prea tîrziu pătrunde

în tine glonțul acesta blînd cu argint

cu stocuri de bine

prea mult loc în piept tocmai

cînd nu mai e timp.

Fantoma

Am deprins un obicei lîngă mine

grijuliu să învelesc o fantomă

îi țin brațul sub cap toată noaptea

luna curge pe noi ca-ntr-o formă

cînd se mișcă îi aud respirarea

încet șuierînd lîngă tîmplă

o pipăi cu teama că mîine

nu va mai vrea s-o aducă

dimineața mă prefac amuzat

că n-aș lua-o din glumă în seamă

se apropie sfioasă-mi sărută

fruntea și se destramă

seara lipesc brațul de pernă

aștept din nou să revină

se învelește sfioasă cu beznă

adoarme adînc și suspină

mă întind peste ea îi șoptesc

îi spun și-i spun dar nu crede

c-aș veni să mă ia n-am ce pierde

îmi e dragă dar n-am s-o iubesc.

Nod

I nazal și prelung

A gutural nesfîrșit

cîine lătrînd aerul

poezie 3 d zice-se

în relief de arsură

sculptură pe retina auzului

H gutural însesat

într-un U nazal cîntărit

îndelung de un O cît pămîntul

om trecînd prin viață

Semn

Pe undeva în inimă Dumnezeu

a pus un semn cum facem noi

cînd ne oprim într-o carte

la neapărata întîlnire cu El

va privi atent și va zice

tu n-ai ajuns întoarce-te

tu ai trecut rămîi

E bine de tot singur

e bine de tot singur

te apucă dorul de pescuit

îți iei sculele și pleci teleleu

cauți un loc bun te oprești se înnorează

cad fulgere departe

de regulă suna telefonul – ce faci

hai înapoi vine ploaia vei răci dar

nu sună te ridici iei undițele și pleci

ți-a pierit cheful nu știi de ce

te presează ceva în pămînt

ajungi acasă cît un bob de grîu

îți pare ușa munte casa cer

de obicei auzeai o farfurie un pahar

zdrăngănind în chiuvetă

un murmur a cîntec o chicoteală o vorbă

dar liniștea o fluidă încremenire acoperă spațiul

deschizi fereastra și ușile pînă ajungi

în bucătărie auzi cum le închide cineva

îți mai trece vorbești puțin cu nimeni

și pare totul în regulă e bine de tot

să fii singur florile înloresc mai greu

iar luna chiar pare mai grea

A rămîne - rămînere

Am renunțat întîi la șireturi

apoi la ghete

n-am rămas desculț mi-am luat sandale

scumpe simple din piele

cînd și acestea îmi sufocau timpul

am renunțat și la ele

nici atunci n-am rămas desculț

am trecut la papuci

din cauciuc moi negri

cînd au început și ei să fure din timpul rămas

i-am donat unui domn singur

dar încă nu merg desculț

cînd plec de acasă arunc înaintea mea

tot ce vreau să mai fac

în fiecare zi încalț alte visuri

timpul se oprește și se miră

i-a uite și la ăsta

cum se dă în spectacol.

Şi totuşi

De silnicia vieţii se-ndestulară morţii

goliţi de lacrimi sorţii lăsat-au epoleţii

să-i ducem noi drumeţii ei îşi primiră coţii

pe ivărele borţii lăsându-ne pereţii

părinte sau copil convoi mereu se-adună

în palma grea de lună cu târşâit umil

privind privind subtil un cer în ochi de mumă

silabisind a brumă că n-a mai fost fitil

ajunşi în poarta rece noi încă aburind

privirile bocind c-au trebuit să plece

părinţii după lege copiii suferind

ne amăgim iubind o cruce se-nţelege

cât omul va tocmi a doua zi cu ceaţa

să-i fie dimineaţa dovadă c-ar trăi

nu va putea iubi căci va-ndrăgi speranţa

să-i fie lungă aţa să poată nemuri

De ce tată?

De ce, tată,

Cu picioare desculțe,

Cu spinarea încovoiată,

Cu scheletul tău de aur

Cari piatra aceasta?

Să fac eu statuie din ea?

Zi-mi,

De ce?

...Că ți-ai apropiat așa de mult

Spinarea de spinarea mea...

Cu moartea nu-i de glumit.

E multă cheltuială;

Dacă mai pui și surmenajul...

Să nu mori înaintea mea, tată,

Eu sunt poet, eu sunt sărac

Și mai ales, pentru poeți

Surmenajul acesta,

E mai rău decât moartea.

Aruncarea cu pietre imaginare

I-am zis mai dintr-o parte, ceilalți

Zvârleau cu pietre imaginare -

Arată-ne tu cum se duce, arată-ne tu

Cum se duce care mai de care.

Dă la o parte mortul sau așează-te peste el,

Lasă-te plimbată pe ulițe și plânsă,

Lasă-te bocită, să-şi rupă

Cineva părul de pe cap,

Să te cheme înapoi.

Ai curaj, ai curaj?

Ceilalți zvârleau cu pietre imaginare,

Prețioase pietre imaginare;

I-am zis:

Treci în locul celui o singură dată, numai,

Să te plângă cineva și pe tine

Să te cheme înapoi.

Nu vezi ce porniți sunt să te linșeze,

Nu vezi cât sunt de furioși?

Ea a venit către mine

M-a pupat pe frunte

M-a luat de mână și a zis:

Du-mă tu, că tot insiști

Să-mi vrei binele, du-mă tu

Acolo și te asigur că voi fi plânsă,

Că-și va rupe cineva

Părul de pe cap și,

Te asigur că voi fi bocită

Și plimbată pe ulițe,

Chemată înapoi. Ceilalți

Tot zvârlindă cu pietre imaginare, vor fi.

Cu prețioase pietre imaginare;

Ai curaj? Tu ai curaj?

Împăcare cu umbra

Am înfipt sabia în creierii ei

Și-a scos ochii i-a aruncat în mine

Am înconjurat-o cu mirosul din tei

Și-a scos dinții i-a aruncat în mine

De invidie ros de oftică

I-am turnat pămînt în gură

Cu gest nepăsător anemică

Mi-a mulțumit m-a încărcat cu ură

Nu am  știut ce să fac

N-am mai știut ce să fac –

Am făcut o cruce amîndoi

Ne-am împăcat.

Din viitor

Ai iubit, mă întreabă,

Ai făcut asta pînă acum?

Nu, n-am iubit, răspund,

N-am iubit, nu, n-am iubit pînă acum.

Ai urît, mă întreabă,

Ai făcut asta pînă acum?

Nu, n-am urît, răspund,

N-am urît, nu, n-am urît pînă acum.

Ai blestemat, mă întreabă,

Ai făcut asta pînă acum?

Da, am blestemat, răspund,

Am blestemat, da, am blestemat  pînă acum.

Pe cine și de cîte ori, mă intreabă,

Cum ai slăvit pe rău?

Pe iubire, pe ură, de două ori,

Să stea la masă împreună;

Să-și mănînce una alteia din mînă;

Să bea apă din aceeași fîntînă.

Le-am blestemat.

Pînă acum, ai mulțumit, mă mai întreabă

Suflecîndu-și mînecile ridicîndu-se.

Da, zic, am făcut asta,

Am prea mulțumit, da,

Am prea mulțumit.

Cînd și unde s-a întîmplat,

Mai ales, pe cine?

În prima zi, pe mama, la cîmp

Sub o ploaie la semănat.

Da... am mulțumit.

Nu, nu se pune, zice, asta nu se pune;

Asta fac toți, nu e meritul tău.

Pe altcineva, în altă parte, altă dată.

Pe iubire, pe ură, pe blestem;

Na! Le-am mulțumit în casă la mine,

Pe drumul meu, pe muntele meu, pe marea mea;

Atunci cînd am fost secerat, cînd am fost înnoptat,

Stins cînd am fost.

Atunci cînd am căzut în starea de om.

Tot nu se pune. Asta se întîmplă cu toți.

...ceva obișnuit. Mai gîndește-te.

Pe verde l-am mulțumit cînd

Am plîns cu roșu peste el, fără vertebre,

Fără coaste, ca o pată, ca o umbră;

Într-o vară cînd inima mi s-a scurs

Departe de casă.

Altceva, nu mai știu.

Cronica unei mari iubiri

Spune-mi, s-a făcut ziuă?

Nu. S-a făcut noapte.

Spune-mi... S-a făcut ziuă?...

Nu!... S-a făcut noapte!...

Spune-mi! S-a făcut ziuă!?

Nu! S-a făcut noapte!

Să-mi spui cînd va răsări luna.

Da. Îți spun cînd va răsări luna.

A răsărit luna?

Nu... S-a făcut ziuă.

Să-mi spui cînd va apune luna.

Da. Îți spun cînd va apune luna.

S-a făcut ziuă?

Nu. N-a apus luna.

S-a făcut ziuă?...

Nu!... N-a apus luna...

S-a făcut ziuă!?

Nu! N-a apus luna!

Să-mi spui cînd va răsări soarele.

Da. Îți spun cînd va răsări soarele.

A răsărit soarele?

Nu. S-a făcut noapte...

Îmbrățișare a sîngelui

E o durere fără margini care mă străpunge

o cange hărțuindu-mi carnea, fermă,

apa în care trăiesc a împietrit

odată cu ultimul val de sînge.

omul e durerea aerului pe linia de orizont

rana pămîntului este pînă la măduvă

dacă n-ar avea oase în el

ar putea fi asemuit cu rîma

tîrăsc după mine inima înlănțuită

mulți cărăuși drumul nesfîrșit

ne-a tocit veșnicia picioarele

ne-a smuls pămîntul mirarea

ou în care alt ou în care alt ou

în care alt ou și tot așa

pînă la străfulgerarea închisă undeva

în punctul asuns de i se spune suflet

migrator fără de granițe acesta

nu contenește să ucidă cu durerea

cu apăsarea fiindcă nu există

nimeni care să-l salveze odată

rod firul de ață trecut prin urechi

mă văd silit să tac să-mi adun

visele într-o piele a unei vieți viitoare

ce bine ar fi ca pomul

să-și întindă rădăcinile în aer și coroana

să și-o crească în pămînt.

ce bine ar fi ce bine ar fi ce bine

mama cu tata la început s-au iubit apoi

s-au lepădat unul de altul pînă acum

cînd bărbat în toată firea ce sunt i-am mustrat

oameni sunteți voi sau ce

de s-au sărutat din nou și s-au îmbrățișat

sub privirea mea ridicolă

poate că nu suntem decît

pentru amuzamentul cuiva pe care

nici măcar nu-l vedem zîmbind.

Cîntec timpului

N-am scos niciun dinte nicio măsea;

Sunt tare se pare-n dantură

Timpul din toate să-mi dea,

Nu pare că e o bravură.

Nevasta se miră și-acum –

Pe unde cu cine-o umbla,

Că dintre toți niciun pumn

Primit n-a trîntit-o pe ea.

De unde domnule bafta

Lăsării deoparte a frunții

Cînd nu știu cine din poarta

Trădării dă palme virtuții?

Să plîngă să rîdă să roage

Mai are cine azi încă?

Ridic înspre ceruri miloage

Două drepte și-o tîmplă.

Rămîn pe unde m-o duce

Vîntul cu nume de zeu –

Frînturi pe drumuri de cruce

Și urmă anemic ecou.

Căci n-am o măsea, n-am un dinte –

Pare că zeul ar vrea

Tot ce-am primit de cuminte

Blînd înapoi să le ia.

Fum

Am limpezit, am tulburat,

Pe cerc am făcut pătrat,

Apoi pe pătrat un cerc

De fugi satana berc.

De văzut n-am înțeles,

De crezut nu am ales,

Ce-am atins a dat căldură

Cât o sobă fără gură.

Se aude cum adoarme

Dragostea pe pat de carne;

Nu se știe, ea nu știe

Cât va fi somnul să-i fie;

Doarme dusă, neîntoarsă,

S-a uscat pâinea pe masă...

După ușă țese pânză

Arahnida cea lehuză.

De pereți în cuie prinse

Între ele plâng tablouri;

Limpezi, tulburi, imprecise

Mor în casă lungi ecouri.

Într-o zi ca ziua asta

Nici pisica nu mai toarce

Și de ai, bănui nevasta

Care dintr-odată tace.

Dreptul de a fi și de a muri într-o zi bună

Și-a neliniștit intenționat sinea și

a luat o andrea să lupte cu taurul.

Să nu-i arătăm realitatea să-l

încurajăm se poate ca taurul

să fie bătrân.

- Vă știu, strigă el, vă știu, și ca

un roi de muște cuvintele ne aleg pe fiecare.

- Mă credeți nebun credeți

că nu se va transforma în lance andreaua.

Să nu-i arătăm realitatea poate

că ne va izbăvi poate

că taurul va fi bătrân.

Căzu în el pofta de viață curajul

de a fi convingerea că ar fi posibil

să moară într-o zi bună și

cu pieptul în care o piatră vibra

se avântă în adânc.

Mânuia andreau ca pe o lance apa

se dădu într-o parte și-n altă

parte taurul aștepta.

Avea coarne de aur avea

răsuflarea de foc el

mânuia andreaua ca pe o lance.

Și-a smuls rănile și-a

aruncat simțul pe vârful muntelui

toți s-au ferit din calea lui.

- Mă credeați nebun, striga

din adâncul de sub adânc din

deaupra cel mai de deasupra taurul

îngenuncheat avea lancea înfiptă în gât.

Lumina a erupt ca un vulcan el

în coarnele de aur ierta sângerând cineva

dintre noi se panică apa apa, striga, apa își

ocupă înapoi adâncul. S-a ridicat. Nu mai

credea nimeni că e nebun.

Doar vinul ascuțit a mai râs un timp și

Ramul cu spini zemuind încrederea.

De undeva se porni o ploaie

Rece cu stropi nou născuți pe

Care sufletele noastre încă îi savurează.

Taurul avusese coarne de aur și

Răsuflarea de foc și tânăr fusese și

A rămas îngenuncheat cu

Lancea înfiptă în gât.

10 ani imaginari

Iubita mea, Rana, iubita mea,

Vei înțelege de ce tații imaginari

Ai unor copii imaginari

Își duc odraslele pe un dig

De pe care-i aruncă fericiți

Când împlinesc 10 ani.

Vei vedea copiii aceia mândri de asta.

Vei înțelege îndrăgostiții imaginari

De ce-şi otrăvesc iubitele imaginare

Și invers după 10 ani, mândri de asta.

10 ani trebuie că este o paranteză

A lucrurilor imaginare căzută

Pe un pământ imaginar.

Iubita mea Rana, iubita mea,

Vei afla că eu sunt copilul dus pe dig

Și iubitul otrăvit, mândru de asta.

Nu dispera, iubita mea, Rana,

E al zecelea an. Din al unsprezecelea

Voi începe iar să te cred.

Vedere

Am văzut pe aruncătorii de pietre

Cum săpau cu mâinile goale

După apa de spălat vorbele.

Pe mîncătorii de stele i-am văzut

Cum își aruncau privirile goale

Să pescuiască lumina din ochii lor.

Am văzut pe cei care alintau visul cu vorba goală

Sperând să-şi trădeze odată sensul.

Cei care pavau pe stânga și pe dreapta

Golul pe care și-l protejau cu ardoare

Făceau asta cu un ecou ciudat în piept.

N-am fost observat nici de șlefuitorii de piatră

Schimbătoare la față în funcție de moment -

Scuipau în palme și oftau din greu.

Lucrătorii la schelă părea că-mi simțiseră prezența -

Se opreau cu privirea în gol preț

De câteva secunde lustruindu-mi simțurile.

Nu am întîlnit pe cei care au doar o singură opțiune

Și nu fac din aceasta o laudă;

Dar mai am de mers prin ploi,

Prin adieri perpendiculare, prin

Ceață;

Nădăjduiesc.

Întrezărire

Și-a zis că poate să iubească și-a putut.

Rămase-s toate clopotele în surzenii.

Stau deșirate amintirile pe-o plajă

Și-n casă peste tot numai vedenii.

Mai mult de-atât ce și-ar putea dori

Un om fără speranță-n a iubi?

Să întrevezi măcar iluminarea.

E lucru mare-n viață, e cărarea.

Au trecut printr-o pădure plină

De crengi cu țepi și pomi uscați răpuși.

Se-nlănțuiseră de șolduri și de mână

Și darji pășind nu se țineau ascunși.

Veniră ploi, treceau prin jur și fiare,

Ei urmăreau lumina orbitoare.

Și când tot cerul parcă o furtună

Îl prăbuși pe ei, ei tot de mână.

Începuseră lumina să atingă

Când dintre ei privit-a unu-n spate;

Aveau atâtea răni să și le ungă

Cu ea, să mai alunge din păcate...

Căzu și celălalt, rămas pierdut

În valul de-ntuneric apărut.

Lumina, pentru el,

S-a dus cuminte într-o,

Clopotniță uitată.

Măcar a-ntrezarit-o.

Ca aburul rece peste pădure, ca umbra fumului peste zăpadă.

Dumnezeu a scuipat peste fruntea

Și peste obrazul ce le port cum se cade.

Răstorn paharul mereu în dreptul gurii

Din ce în ce mai mult buzele se crapă.

Sângele în inimă nu se mai întoarce

De pe nu știu unde pleacă.

-De ce nu plângi, vine și mă întreabă un demon,

De ce nu plângi, domnule, de ce

Nu zdrobești pereții cu țeasta, de ce?

-Sunt prea departe, îi zic,

Sunt prea târziu, prea departe,

Nu pot ajunge la ei.

Privește și tu, demonule,

Ce adânc între mine și ei se cască.

-Aruncă-te, atunci, tot aia,

Termină odată, închide cercul;

Dacă vrei, îți vin alături.

-Dar tu îmi ești alături, îi zic,

Piei demonule cu miloșii tăi de ochi

Și chip îngeresc,

Pleacă îți zic, du-te!

Eu Îl țin pe Dumnezeu.

-Treaba ta, mai spune demonul într-o rână

Pe-o aripă stând, treaba ta.

Să vedem cine se mai bagă;

Să vedem.

Felul de a merge cu aripi

Stam acoperit cu sânge zburător.

Era mai mult decât pasărea,

Mai greu decât ea.

Nu zburam și nu înțelegeam

De ce nu pot să zbor.

Din ochii retezați pruncul de pom

Vărsa câte-o lacrimă în care

Încăpea tot universul și tot

Mai rămânea loc de căutare.

Simțeam din afară

Că cineva din adîncuri

Privește cum învăț

Pasărea să moară.

Cum ea n-ar fi crezut vreodată

Să învețe a muri.

Aproape învățase și cuiva

De la fereastra dinăuntru

I se făcu milă și-mi dădu

Plînsul ca lucru.

Pasărea zbură cu lecția nou învățată,

Eu m-am ridicat și am mers

Lepădându-mă de sângele ei

Încă odată și încă odată.

Ou întors

Un ou, după ce se fierbe, se mănâncă.

Să-mi fi spus și mie cineva

Că nu se mai poate cloci după fierbere,

Că se mănâncă.

Am așteptat ani în șir degeaba.

N-am mâncat niciunul din câte am fiert.

Și câte am fiert!...

Dar nu mi s-a spus. Până acum,

Când am scăpat unul

Și l-au mâncat furnicile.

Prea târziu. Nu-mi mai plac fierte,

Iar de clocire, nu le mai consider demne.

Fierbeți voi, dar mâncați-le,

Nu așteptați să le vedeți sufletul.

De când mă știu

De când mă știu, fericit am fost

În bucuria altuia, căci

De fericirea mea nu pot să mă bucur.

Parcă ar fi nedrept;

De când mă știu

Caut să văd oameni bucuroși,

Încerc mereu fericirea

Ca o lamă de cuțit

Pe propria inimă.

Nu mă mai satur de atâta sânge...

Spin 18

Pentru inima mea,

Poate că umbra pomului sau umbra ta

Nu sunt de-ajuns.

Poate că n-a venit toamna,

Poate că doar

Trece o cometă prin calendar;

Un al cincilea anotimp între vară și toamnă,

O idee de fir ce mă destramă.

Sau poate nici atât;

O toană de-a vârstei

Ce se înșurubează în creierul meu.

Căderea în frunză

Această stare de oval în care omul

E măcinat până la pierderea groazei.

Această ajungere dincolo de hibernal

Pe colţii zburători ai iubirii

Până la căderea lui în frunză.

Urcă, îţi zice mărturisirea, frânge-mi şira spinării,

Fii tu acela care să mă ucidă cu întristarea,

Cufundă-mi ochii în ceva să trecem prin ziduri,

Să trecem prin ziduri!

Şi,

Cu pieptul tău lipit de spatele ei,

Cu ochii ei în gândurile tale,

Treceţi prin ziduri, tu şi mărturisirea,

Starea de oval în care omul se macină

Până la pierderea groazei înspre dincolo de hibernal

Unde pe colţii zburători ai iubirii

Ajunge la căderea în frunză.

Dar unii construiesc mereu ziduri;

Iată cum dincolo de acesta se înalţă încă unul

Şi cum dincolo de acela altul se înalţă.

Cântec tâmplei iubitei

Și dacă până la urmă nimic,

Nimic nu s-ar întâmpla,

Ci numai zborul ar fi

Și tâmpla ta...

Și dacă până la urmă, stoluri

Sau răzleți câte unul, câte doi,

Suntem departe plutind

Pe umeri de ploi

Nevăzuți, într-un zbor după zbor

Părăsind pe pământ,

Umbra întinsă la maximum

De cuvânt?

Eu cred că numai și dacă s-ar întâmpla,

Să fie ceva pe pământ

Aripi să-mi dea și cuvânt,

N-ar fi decât tâmpla ta.

Și dacă până la urmă nimic,

Nimic din ce e nu se-ntâmplă,

Rămâne totuși ideea

Marii iubiri, chiar și frântă.

Insensibilitate

Ea nu mă cunoștea,

Eu o iubeam.

Ea chiar nu știa că exist,

Dar o iubeam.

În privirea lumii ne sărutam

Și nu mă știa.

Țâșneau din lună ape, din pământ

Sărat udate răsăreau priviri

Ce jupuiau din vise amintiri.

Ea mă iubea, eu

Nici nu o știam,

Dar mă iubea, eu

Nu o cunoșteam.

Privind mereu când mă însingura,

Era din mine partea cea mai grea,

Căci nu vedea un lucru, dar știa

Și neștiind pleca și mă avea.

Nu-l mai bănuiți pe poet.

Are dreptul ca și voi la vis;

Doar că el nu trebuie să-adoarmă -

E mereu la el în târg deschis.

Nu-l mai compătimiți

Nu-l mai felicitați

Nu-i mai zâmbiți

Și nu-l mai lăudați.

E om în toată firea, ce Dumnezeu (!)

Nu  fiți subiectivi, eliberați-l;

M-am prins puțin de viață chiar și eu,

Copil încă fiind și încercând

Să pipăi cu orbirea stări de gând;

Dar un poet (!?) El a intrat de mult

Cu inima în jarul de cuvânt.

Așteptați de la el, nu mai vă mirați,

Emiteți pretenții, certați-l,

Că va rămâne veșnic neînțeles,

Își va pierde curajul.

Deci, când zic: ea nu mă cunoștea,

Eu o iubeam, să vă așteptați

Să fie chiar așa, ori să fie

Cu totul și cu totul altceva -

Un cocor deasupra unei planete

Pe care locuiește un singur om,

De exemplu.

Ușa

Pe ușa care dă în cer,

Trec oamenii, senini, când pier;

De după ușa care dă în cer,

Ies oamenii  înnourați că pier.

Unde s-ar duce, de unde ar veni,

Oamenii-s făcuți pentru-a pieri.

Rostul acesta - nu știu dacă-i rost

Să ai vremelnic cerul adăpost,

Așa l-am prins, părinții mi-au șoptit

Că tot ce-i viu e viu pentru murit

Și că de-ar fi un om, de-ar fi de tot,

Acela ar zdrobi acest complot

Dintre ființă și nemaiființă

Dându-ne din nou în El credință,

Apoi vom începe iar și iar

Descălțați să trecem peste jar,

Și cu tălpile cuminți și neatinse

Vom simți minunile promise

După ușa care dă în cer

Oamenii senini când pier

Și pe unde, când mai vin la noi,

Vin înnourați, plângând și goi.

Adamiana

.

Bărbaților, adunați într-o sferică turmă,

Ni s-a făcut un țarc de nepătruns în jur;

Femeia - tînără, frumoasă,

Culegea flori de cîmp dezbrăcată.

Sunt mici florile de cîmp, așadar

Dădea ocol mai mult aplecată.

La început am luat ca pe o glumă -

Întâi cel frumos, apoi cel frumos mai puțin,

După cum și cel urît, apoi cel urît mai puțin,

Escaladînd țarcul în dreptul culesului de flori.

Femeia, parcă avea ochi la spate:

Cum ajungea unul sus, cum culegea departe.

Cîte 33 de fire strîngea în buchete

Albăstrele, păpădii și margarete.

Cînd se apropia, naivă, încrezătoare,

Bărbații căutau trecătoare.

Era o zarvă de nedescris opinteala,

De necrezut pofta lor de adormire;

Eu cîntam dintr-un os de lună Adamiana

În mijlocul turmei fără ieșire.

Nu voiam să ies, intre, dacă putea.

Ceilalți piereau pe rînd înșelați:

Din fiecare cîte un șarpe țîșnea

De rămase locul fără bărbați;

Eu cîntam la fluierul de os de lună,

Țarcul se făcu un pom,

Din care șarpele trimis de stăpînă

Țîșni să-l momească pe om;

La frumusețea femeii îmbrăcată cu flori

N-am rămas impasibil,

Și în prelungi contemplări

Sorbit pe veci de sensibil.

De atunci, cu un măr ferecat în gât

Lucrez, minunat încontinuu,

Pumnul acesta nevrednic de lut,

Înmuiat cu veninul.

Am fost o frază, odată...

Stăm așa, două cuvinte,

Două voci atente la dresor.

Via în pârg salută cocorii;

Un fel de adio, de onor.

Nu! Nu e toamnă. Mai e până când

Vom culege viile, vom rupe porumbul.

Ca-ntr-o pictură veche stă soarele -

Arde-n cer cineva plumbul.

Două cuvinte, liniște-n jur...

Numai cadavre de întâmplări.

Nu dispera, doamnă, zâmbește,

Mirosul acesta lasă urmări

Și chiar dacă nu, rămâi cum te știu,

Mai mult plânge floarea neretezată;

Să mulțumim cerului, doamnă,

Că am fost o frază, odată...

Refuz

Se știe că inima iubește.

În orice caz, e responsabilă de asta.

Ți-aș putea aminti, dar știi draga mea, Rana,

Din ziua cînd ți-am atins palmele.

Pînă cînd, nu știu pentru fiecare,

Pentru mine poate că pînă mîine.

Vor să-mi rupă pieptul să-mi

Smulgă durerea. Sau

Pînă în ziua de grație fiindcă,

Rana, draga mea, nu le voi permite

Să pîngărească locul adormirii tale.

Însă chiar și așa, poate fi tot mîine, de aceea

Să nu disperi, scumpa mea, dacă

Ziua aceasta se va repeta la nesfîrșit.

Voi ține cont să nu afli

Pînă cînd nu se vor închide ușile.

Nu căuta în mormanul de inimi, doar

Închide ochii și ea va pulsa.

Răsfăț

Lasă-mă. Să mă rup de amintire.

Lasă-mi departe umbra. Deoparte.

Șters, absent, strivit

În urma din urmă.

Dă-mi voie să nu mai fiu pentru niciun eu,

Pentru niciun mine, pentru niciun loc.

Acăperă-mă cu cenușa frunții, amar,

În palma sufletului, răscoaptă,

Boarea apusului să mă ia,

Să mă ducă, să dispar. Absent.

Ce răsfăț pentru cine cunoaște.

Intrare

I s-a dat ochi suflet – apără-te, înfruntă răul.

A intrat în piatră a intrat în lemn a intrat în foc.

Ar fi putut oricine să creadă locul

unde întoarce vulturul capăt însă nu,

acolo oscilează, numai, zborul înaintea căderii.

Atîrnat oul de-o ață cel înnăuntru și moale

pendul mersului  viitor ecou moarte

pe drumul ei înspre adevăr întreabă

usturînd aerul cu mult înaintea primei respirări

cine sunt.

Din viroaga asta nu se vede nimic

faci palmele streașină dar începe să plouă

tot nu se vede nimic îți oprești mișcarea

tragi aer prin buric.

Nu există albastrul ascultă numai

și convins că nu există albastrul răsare

fiindcă trebuie să răsară. 

Nimeni pustiu tăcere din oase

Poți auzi cum liniștea cea de pe urmă

Cu sufletul iese.

Din oase lumina tristă o poți vedea

Cum înapoi se lasă cărnii.

Ochiul sufletul își mănîncă aripa în zbor.

Prăbușind pe zicere el învinge: numără

Pietrele tot timpul cu una în mînă căutînd

Intrarea și în pămînt.

Făgăduința

De ce ar fi trebuit să mă prind

Cu mulți ani înainte de toate acestea.

Acum, fanta prin care văd ce se întâmplă

A oxidat, îmi jumuleşte privirea, și văzul

Se tot depărtează în mine.

Îmi dă curaj eșecul celorlalți, recunosc,

Dar numai pentru câteva momente.

Făgăduința reprimă orice bucurie necinstită.

Mișc tăcerea cu umerii

Fiindcă apa care m-a scăldat

fiindcă soarele care m-a înălțat

fiindcă buza gropii care m-a mirat

filele de aer m-au înmormîntat

florile de ceață m-au încununat

sîngele de acru negru m-a certat

Oasele de piatră-s pielea s-a întins

carnea mulțumită pînă m-a închis

cununați sunt astăzi reci cu ochii mei

pasul unu pasul doi și pasul trei

Fiindcă-i dată-n mine ca o grea ieșire

singură tăcută unica oprire

Tu încă te repezi către ziua mea

ca și cum cum este nu te-ar înșela

Înspre centrul pământului

Stau pe marginea unei gropi și privesc

Toți, înspre centrul pământului.

Groparii au ieșit pentru o vreme

Deoparte, își leapădă sudoarea în palme,

Își beau câte-un pahar cu vin.

Mortul face semne de jos:

Haideți, ajutați-mă, luați cazmale,

De aici e mai tare și începe și piatra.

Toți privesc înspre centrul pământului

Și nu văd pe nimeni gesticulând

Și nu aud pe nimeni strigând,

Stau ficşi, ca și cum ar trebui

Să ia startul într-o alergare.

Și-au terminat paharele cu vin și,

Groparii, în derâdere,

Astupă intrarea înspre centrul pământului;

Așează  fiecare stea la locul ei

Plantează lemnul și din flori

Întind o saltea pentru lună.

Mortul rămâne singur, strigând,

Nu știu dacă și gesticulează.

albastră cu etaj

era o casă mare albastră cu etaj

la parter avea un magazin

atît

o casă mare cu etaj albastră

și la parter avea un magazin

acolo m-am îndrăgostit prima oară

De o fată care m-a blestemat

Să-i rămîn singur toată viața

Fără prihană

se aprinde focul

se face baie

se mănîncă

se citește ceva

apoi se ia timpul de urechi

și se rîde de el

fără părere de rău se scuipă

se tolerează pînă la rană zîmbetul

se îndepărtează tot sîngele

se curăță inima cu vinul

se desfac toate încuietorile

apoi se iau călăreții zăpezii

și se șuieră

fără regret se dă în ei cu raza  

unde-mi ești va întreba cel singurul

ce povești vei fi scornit în oase

de sfarmi cu ele pietrele așa

apoi va da un semn viitorului

în care să fii așezat la rînd

cu ce s-a făcut și s-a spus

fără prihană vei tăcea