„ţintea de sus, lucind a secerare
molateca
de seceră gălbuie,
fără
vreun fel de generalizare,
pe
înserat, ce strălucindă nu e”
În
aceste vremuri de cumpănă, a cărei apă face minuni, de lungesc necazurile o
ditamai coada să le vină rîndul, eşti literalmente nul fără cont în Internet,
să zicem pe Facebook. Nu contează pentru ce: să cunoşti oameni (era să zic,
noi), să afli ce mai zice lumea în afara ta, să te promovezi de unul singur, să
înjuri liber de contract, după contul tău fals pe cel mai bun prieten, apoi să
ieşiţi la o bere să vă rîdeţi în sine unul de altul (ce bun e fb.-ul!); să-ţi
trăieşti visul – persoană cu renume - sosind cererile legătoare de prietenii,
ca pleava adusă de vînt, acceptîndu-le pentru ca, în sfîrşit, să fii mare
ignorînd pe toată lumea, după care, de altfel, ţi-ai tocit pingelele minţii
neluîndu-te în seamă (nişte încrezuţi), jubilînd sau nici măcar atît, scorţos,
după numele cu ştaif mimînd importanţa trecutului de timp.
Cel mai adesea, acum - şi nu ai
scăpare- faci contul din dragoste. Da! Din cea mai pură dragoste: ca semn de
respect şi auto-respect, ca măsură a dozei gelozie care trece drept liant între
poli, ca dovadă a unui anumit nivel intelectual (în urmă i se zicea de
cartier), ce mai, nu poţi avea o prietenă, iubită, amantă şi, de ceva timp,
nici măcar nevastă, dacă nu ai cont în Internet. Păi, cum altfel? Cărţile,
aşezate unele şi de-a-ndoaselea, dau să lăstărească de atîta nehotărîre din
mugurii pierduţi înaintea condamnării la raftologie de cîte unul care, fără vreo
ocupaţie serioasă, cu risipă de timp şi cerneală (odată...), s-a apucat de
măzgălit la hîrtie. Televizorul, îşi încinge în van circuitele. De copii, cine
să mai ştie?... Ah! Nu, uite-i şi pe ei, micuţii oameni mari! Gata, şi-au luat
zborul, sunt pe picioarele lor. Să ai cont pe fb., şi minicard cu manele în
telefon, că-n rest, nu mai contează nimic.
El ştie parola ei, ea ştie parola
lui; fiecare intră prin celălalt, mai întîi mesajele, pînă la fundul sacului
apoi cererile domnitoare şi personalizatoare; momente de amuzare, desigur,
chiar dacă „foaie verde şi-o surcea / lacrimă dintr-o lalea / ea pe el şi el pe
ea / bănuie de ce-ar putea”.
Să vrei să schimbi lumea fără să fii
în Internet, să ai cont pe fb.? Eşti în eroare; aceasta e singura condiţie.
După aceea vezi tu, vin toate singure, ca-n viaţă, te descurci. Unii chiar se
laudă cu, în felul acesta, faptul de a fi învăţat să trăiască. În Internet
oamenii sunt altfel, e o altă lume (ce era gata să mai spun) una de care, nici
Dumnezeu, cred că n-a ştiut. În Internet, uşile n-au încuietori, sunt de
ornament; ferestre, deloc şi nici acoperişuri, fiindcă în Internet, nu plouă niciodată.
Putem zbura, oho!... încă mult şi bine; ne putem vedea unul altuia tot şi nu
numai tot, ci şi ce au alţii de la noi fără să le fi dat vreodată, fără de
ştiinţă că nu mai e al nostru.
De ceva timp rezemat pe coastele uitării,
fumînd lîngă motocicletă o ţigară, am fost interpelat de o, cu potenţial,
domnişoară. După cîteva din frazele de început, am fost întrebat despre contul
de facebook. N-am, i-am zis, şi mai întîi, dezamăgită a privit motocicleta,
apoi pe mine cu silă, „ce idiot!”; s-a răsucit pe tocuri şi fluturîndu-şi mîna
– n-am ce zice - fără o vorbă, a plecat. Mi-a părut rău, - de ce să mint? -
însă realistul din mine a hotărît: fiindcă nu aveam nici de-o cafea mai
acătării, mai bine idiot decît sărăntoc, nu? Cînd problema aceasta s-a
remediat, au început ploile, iar motocicleta murdară tot timpul. Soarta!
Rar, ce-i drept, se mai întîmplă şi
încurcături, dar se întîmplă. Altfel spus, un amic, Don-Juan de profesie, cu
acte în regulă, a reuşit să-şi programeze o idilă extraconjugală, cu
nevastă-sa. La locul stabilit ca punct de plecare a imaginatei deja poveşti de
amor, s-au trezit unul lîngă altul.
-
Hei, ce faci?
-
Am plecat mai devreme.Tu?...
-
I-a murit şefului soacra şi-am
ras-o cu toţii. Hai acasă!
S-au reîntîlnit în Internet: el c-a ajuns, ea la fel, şi de proşti
ce-au fost şi-au mai dat o întîlnire pe pămînt, de-a ieşit cu scîntei, dar n-au
renunţat la virtual (deştepţi, care mai sunt) unde se poate zbura...
Nici la serviciu nu reuşeşti dacă nu
ai pagină de fb. În cazul în care şeful are (şi are), atunci „trebuie” şi tu.
Cum să te cunoască omul mai bine, cînd în timpul orelor de program el stă în
birou şi munceşte, iar tu te fîţîi de colo-colo de nu poate să te întrebe
nimic? Examenul psihiatric e mic copil pe lîngă ce poate releva contul buclucaş
în care eşti rege şi te privesc toţi aşa cum nu ai visat vreodată.
Am ştire, ce-i drept, numai de un
singur caz, în care un drogat, aşa de mult s-a ataşat de Internet, încît nu
putea să mănînce dacă în loc să se închine nu intra un minut-două pe cont. Încet-încet, nu se mai putea droga dacă nu
făcea acelaşi lucru mai întîi şi, cu timpul, nemaiajungîndu-i banii şi pentru
stupefiante şi pentru traficul de net pe telefon, a preferat Internetul. Acum e
bine-mersi, zboară toată ziua, de nici nu prea are timp sau ce să mănînce. De-aia
vă zic, dacă mai sunt şi ştiţi anormali, aiuriţi, cine ştie din ce cauze, care
nu au încă pagină de fb. în Internet, faceţi-le un bine: înduraţi-vă şi
îndrumaţi-i către el. Mult, nu cred că va mai fi pînă cînd totul va dispărea şi
nu va mai rămîne decît Internetul. Treziţi-i! Au luat-o razna cu toţii, nu ştiu
decît să muncească, să doarmă şi să mănînce, din cînd în cînd... Ăştia vor să
schimbe lumea fără pagină de facebook, fără de cont în Internet. Treziţi-i la
realitate, şi... zbor frumos!
Costel Suditu - vol. Tîmpeniada.
