Referințe Critice

Referințe critice la volumul Poeme Carnivore, 

Editura PARALELA 45, 2016

Descifrând voluptatea materiei. Vraja măști stilistice în poezia lui Costel Suditu

      Citind noua carte a lui Costel Suditu, poetul pe care l-am remarcat, nu de multă vreme, cu destul entuziasm, impresia constantă e aceea a vizionării unui vernisaj, cum s-ar întâmpla adesea cu nesațul celui impresionat de aplombul experimentalist, fiindcă Poeme carnivore (Pitești, Editura Paralela 45, 2016, 72 p.) oferă, mai ales, șansa unei corecte perspective asupra acestei lirici interesante din peisajul atât de aglomerat al literaturii noastre. Este, deci, ușor reperabil un sentiment al frustrării detașat-nevrotice, al unei anti-elegii traversată de nuanțele autoironiei, un spectacol de simplificare a „stării de poesie” până la un inspirat portret al exultanței vitale. Aspecte ornând, nu singure, pandantul unui miraj, estompat când și când, de aceste substituiri ale discursivității livrate elementarității („ferestrele păstrau încă apăsările tâmplelor dincolo/de lemnul putrezit cu gânduri cu tot”), dar și proiecțiilor himeric-generice, într-o ciudată fundamentare a unui stihial contemplativ în consonanță cu omul, viața, evenimentele. Fiindcă lirica lui Suditu este irevocabil umană cu deosebire în propensiunile de-retorizării. Iar evenimențialul omului, atât de „furtunos” chiar și când e vorba de o simplă acoladă moralistă, are ca principali germeni de reacție tocmai aceste oaze contemplative ale unui fascinant-fragil deznodământ metaforic. Dar claviatura acestei lirici nu apasă consecutiv pe negația absolută („se trezise ochiul adormit al iubirii/și-mi tot reproșa adormirea”), în plasma contestării jemanfișiste eul „dezmățat” pare să reformuleze – libertate a diferențierii – mecanismul participării acut-imaginative a eului liric la starea sinestezică a unor palpituri existențiale într-un feeric-sațios și, deci, detașat tratament. Până și materialitatea transfigurată, din poemele primului ciclu, Loreline, desțelenește într-un ceremonial, grație contestării, patosul pudibond dizolvă necontenit voluptăți, o fervoare eretică fundamentează sfâșierile ființei în beția edenică, anticipativă, a venerării instinctualului: „(…) pe jos numai ochi avortați din orbite//mă deplasam desculț deoarece cu pantofii în mâini/persista frica pierderii lor printre degete//din când în când revenea cu o lacrimă aș fi tentat să spun/dacă praful n-ar fi căutat loc de joacă în ochiul ei/căci de un lucru este bun să nu-l dorești mai bun/dacă și faci în privința aceasta ceva/n-o să mai fie niciodată la fel de bun ca prima oară.” (praf în ochi, p. 11). La adăpostul crenelat al realității, ființa sensibilă, din ciclul al doilea, Carmeline, se autodevoră, perspectiva telurică încalcă normele portativului controversabil („aproape obsedați de paralelele triste”), luciul evocării e reîmprospătat în tăietura pură a angrenajului, extincțiile inaparente sunt „potolite” doar în deliciile unui claustru, eul (auctorial) redobândind viața lăuntrică. Proiectul e doar vraja măștii stilistice, livrând la ora de bun augur a resorbțiilor realului metafore de ornamentare a viziunilor pure/purificate: „plecam la serviciu cu speranța că mă voi întoarce altul/m-am împiedicat în gâtul unei străzi retezat oblic/de trecerea unui greier pe-acolo/am căzut în altul căzut în altul și/căzut în altul încât ridicându-mă sunt acesta” (ridicându-mă sunt acesta, p. 43).Departe de conceptualismul deconstructivist, o mistică transfiguratoare imprimă imaginarului și cauzalități nocive. Melancolia energizează un impresionism tentacular, desigur iconoclast. Dar în secvența ultimă a cărții, Valentina, disocierile evocă și curenți personali, iconoclastul e activ în lăuntrul unei drame. Mesajul liric e probat de gustul mimatei „morți” a sinelui („pe o linie dreaptă confundabilă cu uitarea”), în lumea care a pierdut nuanțele evanescențelor și spectacolul stilistic (estetism inclusivist) are, sugestiv, reveniri la perspectiva inițială. În ape dialectice, primordialul devine și el convenție, austeritatea spiritului vagant – o galantă inserție sfidând marele șantier al lumii: „o tu crudă lumină devoratoare a întunecatei mele odihne//vântul cădea pe genunchi rușinat/ploaia încremenea între cele două picături umilită/drumul se întorcea brazdei cerșindu-i prima urmă/când îți șopteam îmbrățișați menirea//mă grăbeam ca de fiecare dată în preajma ta/răsfirându-mi coastele ca pe niște raze pieptului tău” (apa era lipsea doar seceta, p. 58). Fluxul vieții captate prin devoțiunile pentru sens, e consimțit tragic-ireductibil. Între teluric și himeric se produc marile anestezieri, egocentrismul e vulnerat și doctrinar iar acest resort al reciclării fatale solemnizează fulguranțele restituirilor de ideal. Poezia lui Costel Suditu e un mod de descifrare voluptuoasă a materiei, de „specializare” a eului în terapia regenerării printr-un imagism incitant ocultat, doar, între vaticinar și inefabil („dormisem prea mult mă dureau gândurile”).O înverșunare purtând – nu știu de ce avem impresia asta – marca A. Gide, execută sever stadiile alternanțelor, spectaculosul înscenat adnotează elegant-ironic un dandysm funciar, „chirugia” poemului arată aceleași bucurii în reformularea suveranității crono-spațiale a eului auctorial. Nu avem fobia subtextuală a poeților care, după 1990, cred că descoperă America, la fel cum au crezut parte din lampadoforii optzecismului, ignorând poezia „generației pierdute” și a lui Constant Tonegaru, de pildă. Dar avem fascinația „organizării” poemului, investigația metamorfozată în meditația (boemă) asupra firescului. Și, mai ales, această notă originală de traversare a limitei. Poezia lui Costel Suditu, de la o carte la alta tot mai seducătoare, fascinează tocmai prin această neascunsă voluptate pentru enunțul radical, prin voința indirect mărturisită de a putea revela prin esența reperabilă miezul peren al lucrurilor, sonoritatea viscerală a unei metafore de experimentare implacabilă a realității devoratoare. El știe, de pildă, să transforme ca nimeni altul pitorescul ambiguu ori chiar sicitatea unui pretins proiect existențial în poezie pură. El știe să convertească revărsările prozastice de elegiac subiacent în lirism reactiv, sangvinar, de mistic al foburgului literaturii, înveșmântat dintr-o dată, ca într-un ciudat balet anticipator-„mesianic”, în faldurile de patetism ale statuii timpului spre a se propune și a deveni, astfel, un discret-grațios instantaneu al difidenței în penuria actuală de autori autentici.
                                                                                                                                         IONEL BOTA - membru al Uniunii Scriitorilor din România

Referințe critice la volumul Terra Nobilis, Editura 

Eikon, 2015

Costel Suditu este o enigmă, o surpriză agreabilă, un nume întâlnit întâmplător pe reţeaua facebook, un talent solid, divers, solemn şi plin de gravitate.

O zvâcnire de talent real, simţirile sale ca un foc de artificii, nu ne pot lăsa indiferenţi citindu-l...

„De la depărtare - două sentinele;

Îţi făceai griji că va trebui să le ceri voie

Să-ţi duci gândurile mai departe.

Când ajungeai lângă ei, răsuflai uşurat:

Erai primit cu plecăciune, iar dacă ştiai să tălmăceşti

Îţi dădeai seama că cei doi plopi cărunţi erau poarta satului

Care te invita şoptind cu vântul, să intri.”

Costel Suditu este un Terestru, legat de glie fără a cădea în poporanism, a rămas în adâncul sufletului un Ţăran, căci rădăcinile, în cazul lui sunt sfinte, sunt respectate cu evlavie.

A scrie azi despre ţărani este AZI o erezie, este pentru el, pretextul de a plasa un spirit de frondă, opus celor care dispreţuiesc rusticitatea. Instinctiv, adevărata sa natură a izbucnit precum vulcanii din zona Buzăului natal. Acest izvor pare fără sfârşit. Unii îl pot apropia de filonul "La lilieci" al lui Sorescu, de Moromeţii lui Marin Preda, de Spoon River al lui Edgar Lee Masters.

«Aşa plecă bunicul în război, al doilea, cel mai greu, pe când

tata avea numai 15 ani, de nici nu se bărbierise.

Când s-a întors, era mort – cum spusese la început, nu

mai semăna cu cel care-a fost, alt om, şi bunica, s-a prăpădit

după ce-a văzut că e altul „omu’ ei”, de nu-l mai cunoştea;

avea ochii, nasul, gura cu limbă în ea, tot… în rest, nu

scotea o vorbă; din când în când, ochii îi lepădau lacrimi reci»

Ridurile ţăranului, brazdele ţarinei, au aceleaşi semnificaţii pentru autor, le situează pe acelaşi plan sufletesc:

«aşteptam al nouălea an pe când

mergeam la moară cu moş Lae om dintr-o bucată care

aduna saci cu porumb de la săteni spre

a le înturna mălaiul pentru mămăliga cea

din toate zilele bună mai ales înăbuşită cu lapte dulce

acolo printre grămezile de saci am cunoscut un bătrân

de care toţi câinii fugeau speriaţi cum îl zăreau

ca un echer sprijinit în luciosul baston din lemn de tei

era bătrân şi tăcut de aceea tare m-am speriat când

mă întrebă cu ton ridicat însă de o blândeţe cuceritoare

care îmi este numele şi câţi ani am»

În această viaţă grea, sinistrată, demnă, autorul crează personaje solide, sculptate în granitul indestructibil al destinului uman.

«Roata şi pâinea

împingeam o roată veche de bicicletă şi

purtam chiloţi în rest nimic la ei un pumnal din lemn de brad

meşterit cu drag de bunicul şi de încălţat în picioarele goale

auzeam adesea pe câte un om spunând altui om

lasă că se-nvârte ea roata şi priveam la roată

nu înţelegeam de ce nu văd şi ei»

Texte narative, cu o tentă "à la Garcia Marquez"şi veacul său de singurătate.

Stilul predominnat este epic, descriptiv, teatral ...

«Manolache cel iubăreţ

sau când o lua după ureche spre dimineaţă că

se ţinea tare până atunci apuca pe una de-i plăcea lui

mai mult şi o juca şi toţi le făceau loc şi priveau şi ascultau

„ia femeia după şeli

râză ţâţele-ntre eli

măăăă

ţine-o de la subsuoarî

şi învârte-o ca la moarî

hiiii

şi ciucheşte-o de mghijloc

sî-i aprindă ochii foc

măiiiii

sî îmi arzî mustăcioara

cum la pană-i neagrî cioara

hiiii”»

Autorul este actor dar şi spectator pe această scenă de muzeu viu, emoţionant, dar impregnat de un umor sănătos, terapeutic.

Morţii şi viii se întâlnesc, amprente de melancolie dau o valoare apreciabilă acestui univers insolit:

«în capătul străzilor la 20 de paşi cobora pădurea de salcâmi

ca un zid sprijinind cu umerii săi în partea sudică satul

acolo mi-a rămas cea mai mare parte a copilăriei în

catacombe şi tranşee săpate cu răbdare de noi unii

Români alţii nemţi căutându-ne

oale sau ceaune aruncate la gunoi de către săteni

să le folosim în chip de căşti arme ne erau praştiile cu crăcan

o creangă în formă de Y de care prindeam două fâşii din cauciuc

la capătul cărora era legată desigur limba de la pantof»

Personajele vorbesc, sunt mucalite, gesticulează, ne hipnotizează, asistăm la un retur spre un punct Originar al facerii lumii. Fiecare poem are o punere în scenă naturală, atinge un punct culminant fierbinte, plin de pathos.

Simţim nevoia de a pătrunde în miezul acestei Saga, scrisă la modul cel mai sentimental şi dezlănţuit.

Concepţii de ieri şi de azi se confruntă în poeme (pe alocuri antologice).

La nivelul acestui sat toate problematicile sunt prezente şi exemplare: dragostea, moartea, botezul, filozofia populară, datini sfinte, ritualuri nenumărate … un inventar infinit al tezaurului vetrelor româneşti anonime, care asigură perenitatea unui spaţiu ancestral... In subteran, se simte o spaimă, opuse unei anunţate şi posibile dispariţii a ţăranului, al mitului rural, căci autorul dezvoltă o viziune idilică, protectoare... are răul «rănii pământului» care i-a dat viaţa...

Asistăm în fond la reabilitarea tălpii pământului, scoasă din dizgraţia cu care dispare încet, încet din scrisul contemporan. Costel Suditu, reface acest univers, îl readuce într-o variantă permanentă, într-un context istoric de valoare, în antiteză cu omul"urbanizat", sufocat, alienat.

Costel Suditu ne impune viziunea umanistă a ţăranului care este "un trunchi de arbore care se deplasează", precum spunea Jules Renard; este un autor care merită un loc între poeţii de astăzi.

Angela Nache Mamier - Franța, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

UN POET SIGUR PE EL

Sincer să fiu, nu ştiu mai nimic despre Costel Suditu. L-am văzut o singură dată, la una din întrunirile Cenaclului literar „AntePortas”. Atunci am avut un scurt dialog, la aglomeraţie, ca să zic aşa. Apoi Teo Cabel mi-a trimis un manuscris de versuri semnat de Costel Suditu, sugerându-mi că ar merita o prefaţă.

Acum, iată, sunt dumerit. Încerc să asfaltez o prefaţă. Norocul meu e acela că Suditu e poet. Nu-l pot încadra decât în zona de excepţie a lui Marin Sorescu. Versurile au fler, ironie, sarcasm, amărăciune, bucurii şi alte condimente necesare unei bucătării literare. Deja i-am publicat câteva poeme în revista „Cartelul Metaforelor”. De multă vreme nu mă mai entuziasmează versurile celorlalţi, ca să nu mai spun de ale mele. Totuşi, uneori, oricât de arghezian în cerul gurii ai fi, nu ai cum să nu simţi diferenţa dintre apa plată şi ceaiul din fructe de pădure. Poezia lui Costel Suditu are sevă. Un miros complicat de rustic şi de clocot sorescian. Ceva ce vine şi dinspre „La lilieci” sau „Descântoteca”. Rar, poeţii reuşesc să tuşeze personaje memorabile. Costel Suditu l-a prins de minune în toate ipostazele pe „Manolache”. Un personaj viu, palpabil prin cuvintele poetului. Sunt curios, mă întreb serios, dacă acum, când toată lumea scrie cam… la fel, poezia lui Costel Suditu poate plictisi pe cineva. Felicitări acestui autor de al cărui talent nu mă îndoiesc sub nicio formă!

Marin Ifrim - membru al Uniunii Scriitorilor din România

UN PĂMÂNT  CU ENERGII CLOCOTITOARE: TERRA NOBILIS

Volumul de versuri al lui Costel Suditu, Terra nobilis – publicat la Editura Eikon, 2015, completează universul liric al acestuia într-un mod original, după ce debutul poetului buzoian avusese loc în 2012 la Editura Națiunea cu placheta lirică „Sub gutui”.

Încă din titlu, cititorii sunt invitați solemn la un periplu printr-o lume a energiilor clocotitoare, o lume simplă în esența ei, un univers nobil sau al nobililor, căci „terra nobilis”, este pământul sacru, acel axis mundi care te-a format și te-a urmat pretutindeni. Deși expresia latinească este compusă dintr-un substantiv și un adjectiv: „pământul nobil”, după părerea mea, se poate traduce in extenso, citind volumul filă cu filă, ca fiind „pământul nobililor”, al țăranilor care cred cu sfințenie în legătura cu glia lor - trainică, intrinsecă, înscrisă pe vecie în sângele lor. În volumul lui Costel Suditu se vede limpede cum țăranii sunt legați de pământul lor, de tradițiile lor, de limba lor, de familie, de sat – văzut ca o cale spre înveșnicire, ca să îl parafrazez pe Lucian Blaga: „Veșnicia s-a născut la sat”. Cu pământul s-au înfrățit acești nobili - sfinți truditori pe ogor, din pământ s-au ivit și în pământ vor merge, după cuvântul scripturilor.

Deci ar trebui să înțelegem că e un volum de versuri despre țărani? Cu țărani? Nu. Nicidecum. Este un omagiu adus sufletului românesc, în special locuitorilor de la Curbura Carpaților, în care poetul Costel Suditu a luat forma de lut spiritualizat, locurile natale având o geografie unicat pentru el, inspirația și talentul încununând un adaggio la tot ceea ce e mai frumos, mai pur în sufletul lui de copil-matur, de om care tânjește după un „cântec larg”, atoatecuprinzător.

Acel axis mundi, mai sus-pomenit, se regăsește în versurile din volumul TERRA NOBILIS, care devine astfel o istorie personală în versuri, a celui născut în satul Băjani, comuna Vadu Pași, județul Buzău, unde „bunicii bunicilor mei, cu cioata arat-au pământul”, dar au „topit țeava tunului”, „târziu încoa” și au ajuns la generațiile mai tinere care, arghezian, au schimbat obiceiul: „Copiii lor n-au mai arat -/Făcură unii mărețe școli și s-au dezvățat”. Este în esență acea trecere în revistă a evoluției satului românesc, ca la Arghezi, însă originală în limbaj, o evoluție a biograficului, a familiei, și, la urma urmei, a orânduirii lumii.

 Se poate recunoaște încă de la primele poeme o configurație aparte a satului buzoian ca matrice spirituală: istoria și geografia locului e împletesc armonios într-un ansamblu vast în care încap: satul cu moara, cu brutăria, cu C.A.P.-ul, podul, râul Buzău, câmpul, tinerii și bătrânii, existând aici un triunghi familial perpetuu, simbolic, inextricabil –bunici-părinți-copii.

Ceea ce surprinde în mod deosebit este limbajul artistic inedit, excepțional, fără figuri de stil, autorul folosind subgraiul muntenesc de la Buzău (conform dialectologiei românești, se încadrează în limbajul de tranziție stabilit de Al. Saramandru, Universitatea din București) cu transformarea lui „e” în „i”, trecerea lui „ă” la „î”, cu pronunția lui „h” în loc de „f”:  „bini”, „să hie”, „hinu-hina” și este edificator în acest sens poemul-matcă, testamentar al bunicului: „Mă-sii di viațî, di mâini o sî mor!”; în plus, apare aici renunțarea la finalul cuvintelor (articolul hotărât nu se mai pronunță – căderea consoanei finale): „copchilu”, „criminalu”, „fânu”, „omu” etc.

Apar simboluri ale lumii ancestrale țărănești, ale lumii campestre: roata, soarele, pâinea, fântâna; sunt prezentate muncile câmpului – la nivel sintetizat, aducând în prim plan o lumea asemănătoare cu cea moromețiană sau soresciană. Nu lipsesc, evident, nici principalele evenimente din viața omului care marchează simbolic ritualurile devenirii-trecerii: nașterea, botezul copilăria, nunta cu pețitul și rolurile asumate, moartea (uneori sinuciderea – ca întrerupere a mersului firesc al lumii), dar sunt evidențiate și tarele fizice sau psihice ale unora dintre actanți. Se poate vorbi de așa-zise „personaje”, surprinse în crochiuri reușite, hazlii sau filosofico-moralizatoare, dialogurile sunt vii, antrenante, descrierile reușite, metaforizante, ceea ce te face să fii prins în pânza cărții, de la un poem la altul, de la un vers la altul, existând o coeziune, o continuitate lucidă, angajantă între toate paginile volumului.

Ca o firească efigie este văzută copilăria – universală –deși e particularizantă, pe alocuri: cu jocurile și joaca specifice, cu plecatul de acasă de dimineață până seara, copilul purtându-și singur de grijă, cu înotul, pescuitul, furatul pepenilor, cățăratul prin copaci sau pe garduri, cu primii fiori ai iubirii (în poezia „Jocul”), cu primul eșec conștientizat, câmpul fiind „splendid loc de joacă”. Inocența, candoarea, sinceritatea sunt coordonate ale acestei etape premergătoare formării puiului de om care încearcă să cunoască lumea, să o ia în stăpânire, să afle tot despre toate și despre toți ai lui, pe care nu îi poate uita niciodată.

Sfătoșenia, ironia, autoironia, hazul de necaz, filosofia de viață a țăranilor, iubirea de țară (ca în poemul „Numai și numai Român”) sunt elemente ce caracterizează acest volum unitar. Descrierile sau portretele miniaturale au un scop precis, un tâlc, un sens: să redea o lume ce a rămas în inima poetului trează. Sunt peisaje concentrate, persoane reale, cu un nume, o istorie, un farmec. TERRA NOBILIS este, de asemenea, o autobiografie lirico-filosofico-moralizatoare, în poeme narative lungi, dar bine temperate, un arbore genealogic unde regăsim icoanele dragi, pornind de la bunici: iese în evidență Manolache, bunicul patern, dar nu e uitat nici celălalt bunic, matern, Giuvală, apoi vin la rând mama și tata, rudele, prietenii și ceilalți țărani.

Cartea în sine este sufletul poetului în care a surprins și a cuprins sentimente, pățanii, întâmplări hazlii ce arată istețimea și viclenia țăranilor, femei și bărbați, obiceiurile, munca lor în toate anotimpurile, viața și modul lor de a fi, asezonat cu limbajul original muntenesc neaoș.

Simplitatea ascunde un clocot uriaș al acestei lumi pe care Costel Suditu o reașază în toată măreția ei în granițele de hârtie ale cărții sale TERRA NOBILIS, căci prin cuvânt se păstrează legătura cu strămoșii, cu vița românească din care te-ai plămădit și tu…un truditor al cuvântului ce ascunde energiile nebănuite ale frumuseții lumii, ale binelui sau maibinelui, ale recunoștinței…

Manuela Camelia Sava

Râmnicu Sărat, august 2015

                                                    *
                                           
                                           *                *

Satul, dragostea omului suveran sau „De civitate Dei” în 

transcripția lirică a lui Costel Suditu

       Costel  Suditu îmi era semnalat, uneori, de confrați din Vechiul Regat, cu insistența unora dintre ei pe ipostaza plurală a unor poeme în care acest autor, în adevăr interesant, glosează din perspectiva spațiului (și timpului) rustican, ca și cum aici, într-un insolit câmp de acțiune, se decide un deznodământ „postbelic”. Poetul acesta, așadar, trăiește la modul original un timp al poeziei sale, forța lui lirică vine din arhaitatea vremurilor și a oamenilor până la noi, la stadiul de a se livra drept cronică a locului, laudatio onorând omul și     pământul, satul și universul, calvar al „desțelenirii” memoriei sau bucurie, mereu revizuită, de a „ortografia” în tonalități aproape oximoronice ironic-grave, o lume autentică, în deplină transformare (modificare) astăzi.

            Terra Nobilis (București, Editura Eikon, 2015, 240 p.) ar putea fi o carte a anotimpurilor satului, a oamenilor satului, ai unui pitoresc congruent, poate în descendență soresciană, dar aici lucrurile ar trebui mai mult și mai adânc discutate. Cartea lui Suditu nu e o simplă cronică deși „arhivează” cam totul, habitudini și afecte, senzorial și pietism, portrete umane și realism în conexiuni normative cât cuprinde. Sunt aceste poeme „povești” ornate provocator, tranșant, într-un tipar etic-estetic agreabil dar nu exclusivist, jemanfișist dar nicidecum rudă săracă a optzecismului. Un deconstructivism sui generis fundamentat pe firesc și ironie palpează imaginarul și-l pansează cu opțiunea prospețimii nealterată nici măcar sub crusta conveniențelor. Iar cartea aceasta te face să te apuce un dor aprig de părinți, de bunici, tema copilăriei te aduce la stadiul, până la un punct riscant, să-ți demolezi panoplia onorurilor și să regreți că satul, „sâmburele inimii”, cum îl numea marele nostru prieten Gheorghe Azap, va deveni curând, în supratehnicizata societate umană doar un mit al disipării. Consemnăm, deci, virtuțile unei poezii consacrând o erezie amară, dând târcoale fatalității, confesiunea și dialogul energizând negreșit înflorirea majoră a unui lirism ce ține de o mentalitate (rurală, da) care și-a creat din miza polemică motorul combustiilor care justifică, necontroversabil, aura de idealizare a eternului rustican. Iată cum, de pildă, „evenimentul” natural, trecut prin plasma lirică, împlinește circumstanțele poeziei de calitate: „Plouă de trei zile după alte patru:/- Ce mai vrei, tată,-/Spune țăranul copil,/Bogăție curată”/Țăranul tată privește în ploaie./După șapte zile ploundă,/Spune țăranului bunic:/- Ne inundă”/Acesta întinde mâna din șopron./Și deschide o imaginară ușă:/- Câtă vrei, Sfântule Tată/Rogu-te, curată”” (Ploaia la țară, p. 202)

            Desigur, se întâmplă un conflict sufletesc grav între eul liric și „asaltul” melancoliilor. Cutuma e un bun inclusiv iar unul încrâncenat în fața istoriei nemiloase este eroul epopeic contrariind prin sensibilitate sau dezamăgiri, elanuri sau verdicte sumbre, vivacitate sarcastică sau bucurii ale ființei. Poezia lui Costel Suditu refuză apăsat și, am zice, îndrăzneț laboratorul experimentelor lirice, aproape cu un dispreț suveran, zăbovind cu folos în propria sa, valoroasă, experiență. Autorul posedă o devoțiune aproape absolutizantă pentru „terra nobilis”, poartă în el urmele unei revolte surde, o vehemență dusă, însă, ciudat, cu armele grației, pentru a-i ilustra toposului un destin fascinant. Undeva, pâinea și roata, fiecare evocând, simbolic, starea de neajungere, ne păstrează – umanitate și serenitate, deopotrivă – în combustiile mesajului inițiatic. Decorul e pitoresc, personajele poartă nume pitorești în poeziile lui Costel Suditu, vizionarismul, când delicat, când aspru, exprimând, în fapt, noblețea sufletească, dintotdeauna noblețea artistului.

            Cartea aceasta, urmând debutului editorial, consacră un autor înzestrat cu un discernământ intuitiv mult peste cota promoției, chiar dacă el nu are orgoliul unor astfel de revendicări. Se configurează un autor remarcabil.

IONEL BOTA - membru Uniunea Scriitorilor din România

Costel Suditu - Poetul mioritic din Vadu Pașii

           

            Cartea de poeme „Terra Nobilis”, a lui Costel Suditu (Ed. Eikon. 2015 – 240 pag.), este o fluidă reprezentare a stărilor psihice raţional-afective, a unui poet care ne ademeneşte în ceremonialul jocului său ludic, ca-ntr-un talmud, ca-ntr-o cabală-testament, despre oameni, vremuri, obiceiuri, tradiții, întâmplări trăite... într-un cuvânt, o saga a trăirilor emoționale, cu multe trimiteri la „adâncul” experienţelor unice afective. De altfel, întreaga poezie prozo-poematică a domnului Costel Suditu, este o meditaţie soresciană, un complex de reculegeri, fie de concentrare prin efort intelectual şi expresie livrească asupra lumii satului său, fie de simplificare, de ridicare la neuitare chiar a esenţelor trăirii. Locuitor astral într-un „spațiu mioritic”, scrierea sa, are ceva din nararea depărtată a cronicilor, salvată însă, de tămăduirea trăirilor mult neştiutoare de suferinţă. Cartea se deschide cu poemul ce poartă titlul cărții, un poem (aproape gheorghian) ce mi-a adus aminte că era în tinerețea mea un tablou de Ilia Repin care spunea cam totul despre oamenii zugrăviți. Și mi se arăta acolo, să ținem minte „să tremurăm încă trei mii de ani” (cum scria poetul Ion Gheorghe), fiindcă suntem o seminție pe loc stătătoare „când șoimul patriei zbura și cânta/peste ogorul roșu, pustiu” – cum spune Costel Suditu. Despre satul natal, fiindcă nu se cade „să nu saluți omu la tine acasă”, acest poet buzoian spune că „parcă era plin satul cu îngeri bătrâni și colțoși/ (dar) Pe copii nu-i prea zăreai./Afundați prin păduri sau lanuri de porumb”. Ceremonia, ritualul, tradiția satului, obiceiurile locului, adună lumea satului Vadu-Pașii, unde a avut loc „o bătălie între munteni cu turcii unui pașă care/ nevoit să fugă din calea bravilor de oșteni,/S-a prăbușit peste vadul de sub pod rupându-și dinții!”, să participe la purificare. Poemele lui Costel Suditu au ceva din famecul carelor încărcate cu povești auzite pe la țară, care de luptă (de altfel), cu viața de zi cu zi: „Să știe lumea cum a fost!„  Detaliile se opresc brusc, la Costel Suditu, în simbol unificator ori într-o semnificaţie mai largă a lor. Ca intr-un joc lexical al rostirii nerostitului, al nerostirii rostitului: „Am căzut unde-i cantonu acu, da, eti că nu m-a luat dracu”. Dând frâu liber imaginației, în rostire și versificație, Costel Suditu seamănă izbitor cu Marin Sorescu din „La Lilieci”, doar că în scrierile sale, îți spui, generația de acum a pierdut pasul cu lumea de atunci, fiindcă „dincolo de râu, puteai să vezi orașul” dar, numai cu ochii copilului de atunci. Iluminarea poveștilor din unele poeme nu trebuie înţeleasă, doar ca pe o activă theorie telurică. Ci pe fundal blagian (vezi poemele: „Jocul”; „La pepeni”; „La pescuit”; „Goblenul”; „Spre cimitir”; „Înger supărat”; „La gârlă”; „O zi de vară”; „Manolache fericitul”; „Manolache cel bun”; „Giuvală șpițerul”; „Automobilul”; „Vasile”; „Dracul pe câmp” etc.) Ca de prin învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, este și poemul amplu „Întâia moarte a bunicului (testament al morții)”, având arhaicul și farmecul rostirii autohtone: „Să nu treci mereu porcu di mocirlî/Cî mulți te-or umple di noroi... că di mîini o să mor, mă-sii di viațî!”. Frumoase amintiri despre părinți, despre bunici, alte rude ori primele iubiri... și alte întâmplări cu oamenii din satul natal, are Costel Suditu. E o carte de poezie, cum bine ar da și cu o carte de proză. Proză în poeme! Vezi: „Dimineața cu bunicul”; „Puțul Tinchii”; „Sâmbătă seara” (toate cele șase poeme); „Dada”; „Toamna în sat și pe câmp”; „Povestea Floarei”; „Cutremurul”; „Gheorghe”; „Sicriul” etc. Ca și Ion Gheorghe, din „Sutrele țăranului Arsene”, acest tânăr poet buzoian ne descrie și muncile de la țară, din lumea satului său. Vezi: „La fasole”; „La treierat”, etc. Stilul mult epicizat, cu intonație teatrală în discursul său liric, te duc cu gândul la o reprezentare în direct, cu lumea satului său, cu personaje care vin să ți se spovedească în direct. Căci vorba lui: „Acum, țăranii sunt rari și bătrâni”. Nu putem încheia fără să-i cităm profeticele versuri: „Acu, iacă-te-ne la rîndu, mîini-poimîini/Auzi, bang-bang... ceee, crezi c-o mai hi mult?). Uimesc la Costel Suditu, ziceri auzite numai de la ai săi, amintiri ce păreau uitate, precum: „M-a dus la țața Aurica, femeie bătrână/Să-mi taie sub limbă, o aveam lipită, zicea;/Mi-a tăiat, io de atunci nesocotesc vorbitul” (Vorbitu). Îl admir pe cel care a scris mai bine ceea ce eu am resimțit.

               Tudor Cicu - membru al Uniunii Scriitorilor din România

SUB GUTUI - Referințe critice

ORIGINALITATE ŞI PROFUNZIME

Costel Suditu poate fi considerat izvorul liric al satului Băjani (comuna Vadu Pașii) și un afluent al Buzăului literar, vărsându-și, în curgerea cotidiană, undele poeziei sale.

Sub gutui este volumul său de debut, apărut la editura Națiunea, București, 2012.  Generalizată, de la sintagmă la titlu, metafora este o poartă spre așezare. Omul trebuie să se așeze, să își limpezească gândurile, impresiile, trăirile, ratările, neîmplinirile într-un dialog interior. Dialogul lui Costel Suditu se transformă în dialog cu lumea. Starea poetică este o a doua natură a sa. Această stare poetică l-a obligat  să învețe să șlefuiască cuvântul, în primul rând să-și lămurească sieși frumusețile pe care, rostindu-le, le simte deosebite și deosebite le vedem și noi.

Omul se așază  la locul  său. Din această stare își analizează experiența zilei: cum a trecut, ce a făcut. Analizând, asociază. Asociind, sensul cuvintelor este mai bogat, mai surprinzător decât își imagina. Descoperă imagini noi pe cuvinte vechi.

Acesta este Costel Suditu, de sub gutui. Cel care, după o zi de muncă, nu lenevind, stă  sub pomul său drag.

        Poeziile sale  sunt unele în vers alb, Peștișorul de aur, O singură dată, Marea mea, De n-ar mai veni, Legată la ochi, Am învățat să nu mai zâmbesc, Calul: Dumnezeu a făcut calul, Să fie și printre noi o minune; Un zbor:Mă strigă un zbor./Desigur că deasupra mea,/Dorind să treacă, un cocor/ Se rătăcea/ Prin gândurile ce le aveam.; Să spună el,(despre poet, în stilul lui Nichita), Recunoștință, Ana și Manole, Într-o zi, Lancea timpului: Păsări căutând pereţii universului; Stelele, Simbioză. Alte poezii, adiate de un ecou eminescian, răzbat vremurile în cămașa prezentului: Unde-mi apari şi peste tot,/Doar zâmbetu-ţi străluce,/Şi unde părul tău cel blond,/Cu soarele aduce(Poate), Prea târziu  sau confirmă revelația  lui Blaga despre veșnicie. Autorul volumului s-a convins de această veșnicie care îi arde ochii, gândurile, mintea, inima, cuvintele.  Unele pozii, ca la Ion Pilat, respiră aerul patriarhal printre biserici și coline. Mănăstirea de la Rătești: Un şarpe printre arbori sus,/Prin tufe lăstărite de migdal,/ În şerpuit spre zarea de apus... Se întâlnesc şi  tușe care par desprinse din frumoasele versuri ale altui clasic, George Coșbuc. Aripă de zâmbet:Pe lângă garduri, trist şi ponosit,/ Mi-e milă de cum merge şi priveşte,/ Un amărât de zâmbet schilodit/ Ce aripă-şi dorea. Acum îi creşte!

Hai sărută-mă! O reeditare a poeziei vechi românești: Spune-mi, scumpă doamnă, dar/În nopţi albe ca de var,/Când pe boltă Luna plină/ Pare că de zor suspină,// Ai pus mândra ta bărbie,/Ce mi-e scumpă foarte mie,/ În căuşul palmelor,/ Rezematul coatelor?. Descoperind poezia, autorul rescrie, în maniera sa, o mică parte dintr-o istorie literară, fără să fie caduc;

De menționat și Apus de soare, Prietenia: Tu pui un pas, eu unul, soarta doi,/Aşa-mpleteşte timpul pentru noi// (...)O pânză-n care suntem personaje/ În ceara Lunii ca pe nişte plaje,// Cu buze-n zâmbet veşnic îndulcite/ Şi palmele în strâns nedespărţite.

Sentimentul măreției, al curajului inutil al omului, pe o parte, și animalul ce-și apără viața până la cap în cercul fatalității, pe de alta, este creionat în Corida: O viaţă aleargă prin glod altă viaţă.../ Una-i cu spadă şi minte,/ Cealaltă cu ţepene coarne în faţă/ Şi clipele sfinte;// Rânjesc saltimbancii, el stând îi sfidează,/ Copita îi tună, toţi tac, zarea muge,/ De sus de data aceasta veghează/ Sângerosul de Ares cu pofta-i de sânge.//

Volumul acesta este ca o școală pentru butași de vie. Multe fire de viță s-au prins și vor da rod. Autorul se luptă cu sensurile cuvântului, ca Iacov cu Dumnezeu. Obsedat de aceastea, are tentația versificării: Fi-vom mai buni: Ca lupii suntem, am ajuns/Ca la un semn de la prostie/Să vindem blana de pe urs,/Chiar dacă lighioana-i vie. Dar acest stadiu este depășit tot în carte, demonstrându-se aici o inabilitate a editorului de a selecta din texte doar ce era copt,  în căutarile autorului. Nicio  vie nu rodește din primul an, nici în al doilea. Așa este și starea poetului, în general, ca a viei sau ca a unui copac. 

Sub gutui se adună din seva sufletelor care și-au pus semnătura de viață în ADN-ul său, de la părinți, bunici,  pe linie ascendentă, în negura timpului, unde mintea nu vede, dar Dumnezeu știe ce simțire îi luminează poetului drumul. Iubirea cu ipostazele ei: extaz, agonie, iubire neîmpărtășită apoi cei apropiați, părinții, viața tumultoasă a satului se coc toate într-o formă estetică de apreciat la cineva care nu a practicat niciun cenaclu și nici îndrumători nu a avut, decât cărțile pe care le-a citit. Această experiență de evoluție în descoperirea poeziei se vede în volumul lui Costel Suditu. Autorul construiește, el doar se aseamănă cu alții poeti, nu imită.  

Viața satului există, nu este o nălucă.Viața satului românesc, cu obiceiuri, credințe, va dăinui prin poeți. Bucuria din ochii celui care scrie, din inima sa, din mintea sa, este ca raza de soare care mângâie boaba de strugure, pe dinafară o împlinește la culoare, pe dinăuntru o umple de dulceață.

Marea mea: La mine, Mare, este Marea verde,/ Unde pasc vitele şi oile;/ Nici un val nu se vede,/Iar ploile/ Nu mişcă stelele noaptea.(...) Pe luciul ei verde, crud, răcoros,/Nasc valuri când mişună gâze;/Valuri ce cad de vreo coasă pe jos/Cu spume cu tot şi cu frunze//(...) N-aş da acest verde pe nici un albastru!

Copil fiind: Mi-e dor de tine, lungă seară,/Când mă-ntreceam cu soarele:/Care-i mai iute să-i răsară,/De după deal picioarele...// (...)Ne coloram cu fard de tuciuri,/Şi-n vii, la struguri, ca la bâlciuri/ Ne repezeam; sărmanul om care păzea!/Scuipa în sân şi se-nchina.//Mi-e dor de-aceste clipe, Doamne, Îmi seacă inima de dor./Cine să vrea a fi om mare/De-ar şti de-atunci acest fior?.

Mai rămâi  este o poezie de dragoste, dar atmosfera satului nu poate fi omisă : E seară, se strâng pe uliţe cârduri de gâşte/ Şi roşie cuprinderea verde de-acum se întinde/ Sub Luna ce-atârnă cu stelele roată ca nişte/Zorzoane coroanei ce lumea întreagă cuprinde.//... Într-o rână, stând rezemată pe-o piatră la poartă,/Zâmbind şugubăţ către mine când trec pe uliţă,/Cu dinţi înnegriţi pe sub buze subţiri ce-i arată,/ Stă baba Ioana, ghicind că sunt plin de dorinţă.//... Pe un loc părăsit, doborât, copacul se vaită./Elogiu-nnoptării, se-aude pe dealuri o haită,/Prin curţile satului se aud întruna bătute,/Muncitele sape, domoalele chinuri cornute.//(...) Când Luna cu stelele roată privirea-nfioară/ Şi-mi spui că sunt solii iubirii văzuţi prima oară/ Radiind fericire de  ochii tăi mari şi căprui,/ Tresar, la ureche şoptindu-ţi sfios : mai rămâi ...!

În Miros de măr revine copilăria cu bucuriile ei, cu aromele ei nemuritoare și dragostea bunicilor: Miroase a măr,/A hambar cu grâu şi mere/Unde bunica îşi punea gândurile.../(...)Amintire dintr-o lume/ Cu vorbe şi ochi fără costume.../M-oi duce, m-oi duce;/M-oi duce la steaua care străluce/ În mintea mea,/ Cu văzul, cu râsul,/ Cu plânsul,/Cu liniştea grea.

 Această bucurie este naturală. Originalitatea și profunzimea  urmează să se manifeste ca firul de apă: pleacă de la izvor susurând și se împlinește căutându-și vadul în torente viguroase.

                                                 TEO CABEL

MUNTELE POET

Prin armura de sticlă subțire, ceilalți, locuitori ai unui bal/carnaval/spital (pe care poetul îl contemplă cu detașare), se văd oarecum deformați, vulnerabili din cauza „costumelor însăilate” cu

care trec pe sub soarele inconștient/ indiferent la agitația lor inutilă. Ei sunt exponenții unei umanități debusolate, care mimează lupta, nu rivalii personali; relația cu „dușmanii” sintetizează relația dintre poet și lume, acea adunătură de inși incapabili să arhiveze altceva decât „păreri contrafăcute”. Costel Suditu nu este un mizantrop, ci, mai degrabă, un filosof al cotidianului, un deznădăjduit lucid, conștient că suntem în trecere, că nu ne putem stabili nicăieri cu adevărat (poate doar în rotirea inefabilă a unor lumi imaginare), că valorăm, în raport cu universul, cât „un ecou (…) prin gâtul bătrân și răscopt al unui/ strigăt cu nevoia lui de cunoaștere sau măreție” (,nicio posibilă așteptare”). Să scrii Poeme carnivore (Ed. Paralela 45, 2016) înseamnă să înțelegi ideea de sacrificiu pentru actul de creație, să te asemeni Meșterului Manole, adică celui care știa că va trebui să moară pentru ca lucrarea sa de geniu să se înalțe și să dăinuiască. Scrisul ucide, produsele lui lirice, atât de fragile, în aparență, devorează, pârjolesc, mai ales când pornesc dintr-o considerație nevrotică pentru „problemele simple/ poleite că răspunsuri ațâțătoare”. Aflat în centrul lumii pe care-o creează, poetul

nu-și poate părăsi locul după bunul lui plac, nu se poate sustrage spectaculoasei filosofii „despre frumosul din urât și invers”, chiar dacă nu are „certitudinea de normal”, ci numai „impresia de răsturnat”.

     Primul ciclu al volumului se intitulează, nu întâmplător, „Loreline”, cu trimitere directă la Lorelei, zeitatea Rinului, adică la seducție/ atracție, magie, sexualitate și moarte. „Lorelinele” aglomerează ecouri înșelătoare din exterior, dar și dorința de a descoperi armonie și frumusețe dincolo de „sunete și amenințări”:„am fost o minunată pasăre într-o colivie/ și împăiată pe deasupra/ cu ochi pietre scumpe lacome de soare// inși cu urechi seci de care ecoul era temător/ așteptau cum era și normal/ să audă un tril deosebit/ insistau de fiecare dată cu fel și fel de gesturi/ sunete și amenințări care de care mai articulate sau nu” („amăgire”). Poetul își exersează iluzoria libertate într-un mediu ireal, bântuit de fantasme și creaturi grotești – broaște, capre, un sabat al halucinațiilor însetate de sângele cald al poemului -, cu senzația că este stăpânul iluziilor, al „solzului de aur” ascuns în adânc: „din perspectiva unei întâmplări abia așteptate ea/ îmi era solzul de aur pe când eu/ îți eram solzul de aur cu statornicia căruia/ de bună seamă ne apăram de soare cu disperarea/ unei broaște râioase de apă” („solzul de aur”). Că libertatea e iluzorie, că poetul nu se automistifică tot timpul o demonstrează plajele lucide care întretaie adeseori textul poetic: „nu puteam trasa nici măcar o paralelă/ în interiorul meu abrupt zburau tot felul de lucruri/ asemenea căpușelor binevoitoare dezastrului” („solzul de aur”). De la „rațiune și dezmăț”, folosind doar o „hartă a hazardului”, se ajunge la al doilea ciclu al volumului, intitulat „Carmelina”; aici, strigătul cărnii, fierberea halucinantă a simțurilor fac loc unei nevoi de reculegere într-o mistică a iubirii, adorația carnală substituind sentimentul religios pur al ființei: „urcau norii în șir indian (îndelung și cuminte/ ca mierea în zi de mai) mă frecam de pulpa ta/ cu ochiul stâng, până când blugii deveneau casă/ cu doi gânditori la o masă o veioză într-un colț/ un dulap cu multe cântece la nord o gură în sud/un ochi la vest era icoana din ochii mei/ atât de uzați și de umezi” („te priveam ca prin vis”). Carmelina nu mai înseamnă claustrare, spațiu închis, limitativ, rugăciune și renunțare la cele lumești; poetul se dezice de această încărcătură semantică a numelui în favoarea unei frenetice topiri în substanța iubirii trădate: „îți crescuseră aripi aveai două aripi și o pulpă/ (…) am băgat mâna

și am scos din stomac felicitarea/ de anul trecut o ureche uscată cu un ochi bine lipit în/ partea de sus dedesubt scria adio” („pulpa ta și gândurile negre”). Secvențele suprarealiste, cu fragmentarea/ divizarea umanului și ilogica reconstituire, amintind de tablourile lui Goya sau ale lui Picasso sunt o mărturie a fărâmițării/ alienării creatorului modern, incapabil să arunce ancore în real și să intre în normalitate: „mi-am scos din talpă spinii/ frunzele au făcut aripi și colți mușcau în/ jurul meu toate venele burduhănoase ce/ atârnau din copaci cu păsări încremenite cu/ ciripituri cu tot ca de niște ombilicuri” („pădurea cu un singur copac”). Iubirea naște monștri lăuntrici, mari viziuni de dezmăț și disperare, și, experimentând-o, poetul își consumă energiile creatoare, riscând să se descopere, într-un târziu, „plictisit și prăfuit”, o carcasă rătăcind în căutarea unui sens care s-o umple: „rătăceam printre ciuperci urbane în care pândeau monștri canceroși” („metamorfoză”). Divizarea ființei în trup și spirit este refuzată de poetul care a descoperit „sexul (…) spiritual”, adică o rezolvare valabilă doar în imaginar a crizei sale existențiale: „când nu mă vedeai exersam din umeri

speram ca din ei/ să-mi crească măcar două ventuze/ pe burtă două buze și capul să mi-l despic/ spre a se vedea sexul meu spiritual/ (…) am alunecat într-una din fântânile imaculate/ înotam într-o scorbură cu ape zburătoare/ cineva săruta ori pieptăna melancolia// copiii cântau sorcova în tristețea ușii/ eu gândeam ceva sau poate nu gândeam nu mai știu/ luna plângea peste mine frunza avortată de lăstarul frigid// ploaia de litere concave inundase sufletul” („sexul meu spiritual”). Ultimul ciclu, „Valentina”, pare că aduce o altă încărcătură semantică a iubirii. Dincolo de rațiune, de dezmăț, de frenezie și chiar de spiritualizarea sexului trebuie să mai fie ceva: nevoia irepresibilă de a dărui, de a se dărui prin scris, prin crearea de virtualități, de inefabil, de ireal: „un sfârșit arcuit înspre inefabilul început/ un formidabil glob de gheață în care/ tot întâmplatul servea drept concretă/ materie primă neîntâmplatului// ți-am atins în treacăt palma și/ am avut senzația fluturelui aproape/ de lumina arzătoare la timp” („o răpire fără răpitor”). Costel Suditu este un poet capabil de mari sincerități lirice, unul care refuză „mașinile de făcut poezii”, adică transcrierea nudă/ automată, din reflex a banalului, mimarea stării de har și textul construit fără suportul vital al imaginarului. Pentru el, poezia este munte, flacără și zbor: „nu se mai vedea nimic de sus apa era liniștită și apă/ ce sublim zborul acesta/ dacă știam demult aș fi trecut dincolo/ (…) trecând peste un munte cu piscul retezat am

făcut popas/ mi-am scuturat penele și câteva poeme s-au rostogolit/ au prins rădăcini de atunci acel munte împădurit cu pene/ a fost numit muntele poet și multe cărări s-au făcut înspre el” („muntele poet”).

VALERIA MANTA TĂICUȚU - membru al Uniunii Scriitorilor din România