SUB GUTUI

SUB GUTUI

SUB GUTUI, 240 Pagini - Editura Univers, București 2014     





”...își destăinuie plăcerea de a filosofa: uneori stau și privesc o bucată de lemn sau o piatră/aș vrea să pot intra în universul lor...”; unele astfel de filosofări rămân aforistice: ”Nepăsarea sfâșie fâșii de ignoranță din trupul neîncrederii.” (Existența ca indiferență) ”Ce sfadă iscă adevărul și omenie ce dispreț!” (Fi-vom mai buni). Lucrurile devin evocatoare, impunând învățăminte: ”...pe pervazul ferestrei au rămas cîțiva stropi cu aduceri aminte/De cînd corzile fericirii/Bine acordate/Erau ciupite delicat/Cu pana destinului (Fereastra) (...) Convinsă că poezia lui va pătrunde repede și puternic în publicul cititor, îi doresc poetului C. Suditu succes în continuare. Volum după volum, să evolueze și să urce locul binemeritat și să scrie mereu!

                                                                                     Mariana Antoce







                                             - Fragmente din volum -

Să spună el

Poetul să fie mut.

Nu are dreptul să risipească

În van cuvintele lui înaripate.

Să le dea spre citire acestei lumi,

Cât şi celeilalte;

Poetul nu trebuie să se mişte.

Să nu se strâmbe coloana infinitului,

Să rabde capriciile cuvântului

Spre esenţa priceperii.

Si să lase sângele slobod

Întoarcerii către sine.

Când staţi de vorbă cu un poet

Nu îl întrebaţi nimic,

Doar lăsaţi-l să spună el,

Dacă va vrea,

Ceva.

Sufletul ca o fereastră

Cântaţi greieri, cântaţi,

Fereastra am deschis-o pentru voi,

Iar tu, Lună,

Să te înalţi

Sfioasă şi tăcută peste nori,

Deschis-am pleoapa,

Stearpa,

Uscată de gânduri şi rugă

Spre cele ce vreau mă pătrundă.

Neungă

Durerea şi şoapta tristeţii

Ca slugă,

Dimineţii

Să-i fiu în picioare

Chiar dacă sufletul doare

Pătruns de verdele minţii,

Că sfinţii

Clipit-au când primit-am părinţii

Şi n-au apucat să  vadă

Că-am prins pe lume plămadă,

Că am învăţat a păşi peste colburi

Cu noduri

În ani măsuraţi cu speranţa,

Spre moarte, spre moarte cu aţa

Ce-o trag de atunci după mine,

Căutându-mi respectul de sine,

Că ştiu ce-am pierdut chiar atuncea!

Dă-mi Doamne înapoi să duc crucea!

Lăsat-am fiori s-o rugine,

Păcate s-o strâmbe...

Cântaţi greieri, cu unde,

Cântaţi greieri cu plumbe!

Mi-e sufletul ca tine, deschis,

Dar nimeni fereastră, ca ţie,

Cu voce suavă şi vie

Nu s-a oprit cu un zis.

 Existenţa ca indiferenţă

Ca un cioc înconvoiat,

Nepăsarea sfâşie

Fâşii de ignoranţă

Din trupul neîncrederii

Şi le aruncă la picioarele normalului

Care, încurcat, le acoperă

Cu petale de amăgiri

Neştiind că de acolo

Va înflori cândva

O floare cu cioc hrăpăreţ

Şi mai ascuţit,

Cu zâmbet de Madonă

Ce va înghiţi

Atâta simplitate

Cât pământul poate să

Nască plângând

Uitarea.

 Fără un cuvânt

Odată, din întâmplare, eram

Într-un grup academic.

Numai eu ştiam că eram... nimeni.

Să nu deranjez,

Am hotărât să stau retras;

Doar mai zâmbeam uneori politicos

Dând discret din cap.

Nici un cuvânt n-am rostit,

Nu aveam.

La câteva zile întâlnesc un amic:

- Ce tare eşti! Dom’ profesor te admiră,

Eşti bun!

Aşa, fără un cuvânt.

        

 Floare albastră

Ne-a fost dată câte o frântură fiecăruia

Să râdem de rostul ei

Uitând de ea, numărând paşii altora.

Vântul n-ar mai sufla aşa dacă

Am strânge braţele întinse

Spre pustiu,

Şi dacă pentru un zâmbet n-am mai

Întoarce lumea pe dos.

Ne înjosim atât de mult, încât

Ne face să credem că-i suntem superiori

Şi roadem anii, ne vrem insistent bătrâneţea

Ca un truc ce aduce flori,

Ca un credeam... pardon... nu-mi place...

Dezinteres pentru ce poate face

În viaţa noastră firea uneori.

Spăşiri ascunse-n interes

Punem sinelui un fals tapet

Ca un demers,

Ca un antet

Pentru un lucru fără sens.

Ne batem joc de viaţa noastră,

Și nici nu punem floarea-n glastră,

Dar vrem culori

Şi nu cunoaştem cât trăim

Decât umori,

Visând cu-aceeaşi ochi deschişi

La floare-albastră.

 Amnezie

Căutături deşarte găsesc în ochii tăi...

Pesemne din cei răi şi din neexplicate

Îţi sunt acum gravate pe simţurile moi

Absente clipe noi, străfunduri neaflate.

Te caută în urmă, în ce-a rămas stingher

De teama unui ger în care tot se curmă,

Pulsând în strâns de sârmă, văitându-te în fier

Când proceduri îţi cer să nu uiţi ce se-amână.

Priveşti cu ochii goi spre tot trecutul tău

Şi nu vezi decât hău, în suflet simţi un sloi

De tragice nevoi în care ai fost rău,

Forţat de-atâta nou pe-atât de multe căi.

Întoarce-te, zâmbeşte şi spune cum te cheamă,

Fereşte-te, destramă păienjeniş ce creşte,

Încearcă, te păzeşte de nevăzuta lamă

Perfidă ce te sfarmă dintr-o bucată-n zece.

 Cuvintele

Pentru când nu voi mai fi,

Am să strâng toate cuvintele

Pe care le-am rostit şi le-am scris,

Le voi alege

Ca pe boabele de orez

Şi, curate, le voi arunca peste cer.

Prin nori,

Sărutate de roua zorilor,                                                                             

Să ajungă la voi

Aşa cum aş fi vrut de când

Le foloseam.

Doar un cuvânt am să las cum a fost,

Unul singur,

În el totul are un rost:

Iubirea.

 Fântâna din drum

Era o fântînă la drum...

Acolo mi-ai zâmbit cu roşeală

Când apa băută din pumn

Rumenea obrazu-n sfială.

Potecă-am făcut două luni

Prin lan de porumb şi secară,

Te tot căutam să mă-ndrumi

Spre raza ce-avea să răsară.

Dar nu te-am găsit, veni toamna,

Tu parcă ai fost doar un vis,

Simţeam cum mă spintecă lama,

Din om cum devin un abis.

Rumenea obrazu-n sfială

Cănd apă băuta-i din pumn,

Acolo, zâmbind cu roșeală

Lângă fântîna din drum.

 Într-o zi

Cine ştie,

Poate că într-o zi

Voi trăi,

Lemnul sicriului va încolţi...

Sfârtecat de rădăcini,

Voi ajunge să culeg

Soare

Şi vânt,

Cu stelele în fiecare seară

Acasă la mine

Sub Lună.

Cu toate rănile vindecate,

În scorburi inimă,

Multe vieţi

În loc de gânduri

Poate vor încolţi.

 La un ceai cu fratele meu gutuiul

Pentru când nu voi mai fi

Şi se va spune că am fost bun,

Las o întrebare:

Am fost mai bun decât voi?

Mă străduiesc să nu fi nevoiţi

Să folosiţi regula.

Nu vreau să fiu un mort de rând.

Să nu mă vorbiţi invers,

Precum în viaţă

Când spuneţi că sunt rău,

Şi prost.

Până atunci îmi sorb liniştit ceaiul

Cu fratele meu, gutuiul,

Lăsând scris:

Nu minţiţi la moartea mea,

Fiţi sinceri şi spuneţi lumii

Cum am fost,

Cei care ştiţi.

Ceilalţi, tăceţi.

E de-ajuns cât să fiu mulţumit,

Măcar atunci.

Tăceţi!

 Mai rămâi...

E seară, se strâng pe uliţe cârduri de gâşte

Şi roşie, cuprinderea verde, de-acum se întinde

Sub Luna ce-atârnă cu stelele roată ca nişte

Zorzoane coroanei ce lumea întreagă cuprinde.

Într-o rână, stând rezemată pe-o piatră la poartă,

Zâmbind şugubăţ către mine când trec pe uliţă,

Cu dinţi înnegriţi pe sub buze subţiri ce-i arată,

Stă baba Ioana, ghicind că sunt plin de dorinţă.

Seara pe uliţi, Luna mă cheamă din vale,

Stelele pâlpîie, înfloresc din iubire petale,

Norii pufoşi adormirea mi-o curmă, spre tine

Aduc sărutări şi-atingeri de patimă pline.

Pe un loc părăsit, doborât, copacul se vaită.

Elogiu-nnoptării, se-aude pe dealuri o haită,

Prin curţile satului se aud întruna bătute,

Muncitele sape, domoalele chinuri cornute.

Iuţesc seara pasul pe calea lactee spre tine,

Mă îmbracă boltirea scânteind simţămintele fine,

Să aduc strălucind iubirea ce-o am la izvorul

Unde m-aştepţi, ostoind în cleştarul său dorul,

Când Luna cu stelele roată privirea-nfioară

Şi-mi spui că sunt solii iubirii văzuţi prima oară

Radiind fericire de ochii tăi mari şi căprui,

Tresar, la ureche şoptindu-ţi sfios : mai rămâi ...

Atâtea milioane de fiori

Ţi-aduci aminte, scumpa mea durere,

Cum ucideai cu zâmbet, uneori,

Şi cu săruturi dulci, scăldate-n fiere,

Atâtea milioane de fiori?

Mai simţi în trupul tău şi-n minte vina

Că aş rămâne singur dacă mori

Şi va ascunde după ea cortina

Atâtor milioane de fiori?

Aş vrea să mai şopteşti o vorbă seara

Cu buze ca petalele de flori,

Când, pâlpâind, traduce lumânarea

Atâtea milioane de fiori.

Stau singur sub un cer cuprins de stele,

Cuprins şi eu de cerul fără nori,

Și-mbrăţişez din visele rebele

Atâtea milioane de fiori;

Că-mi strălucesc ca aştrii, doi, ce-s ochii

Cuprinşi de foc de parcă sunt doi sori,

Simţind în unduirea unei rochii

Atâtea milioane de fiori.

Dar uite că citesc acea scrisoare

Şi pier din ochii florilor culori,

Plângând rămân fără culoare

Atâtea milioane de fiori

Când inima îmi bate a-nnoptare -

Apus de viaţă, ziuă fără zori,

Şi pentru prima dată sunt ninsoare

Atâtea milioane de fiori.

Căci te iubesc la fel ca prima dată

Când vieţii îi eram doi căpriori,

Simțind, - băiatul sărutând pe fată,

Atâtea milioane de fiori.

Cântec de mamă

Seara, mă aşezam lângă grija ta.

Se auzea încet  o melodie…

Stăteai cu teamă că nu pot dormi,

Torceai cu fusul într-o farfurie,

Prindeam ce migăleai pe vârf de buze

În huruitul fusului rotit;

Călătoream prin visele ecluze

Când tu te bucurai c-am adormit.

Dar nu dormeam, iubeam acele clipe

Aşa de mult, că doar mă prefăceam,

Tu te gândeai la proaspete morminte;

Părinţii ce se duse, eu tăceam…

Şi lăcrimai în tihnă, fără grijă

Cu dosul palmei des te mai ştergeai,

Eu te vedeam şi, mamă, câtă milă

În sufletu-mi micuţ îmi mai puneai.

Mulţi ani s-au dus de-atunci până acuma,

Tu încă seara torci, dar singurea;

Gândeşti poate la mine, că-s cu Luna,

Şi nu mai cânţi, ce rost ar mai avea?

Peștișorul de aur

Ieri am fost la pescuit.

Ce ziceţi de asta:

Am prins  peştişorul de aur.

Şi eu! Şi eu! Şi eu!

Şi cum să zic... Nu asta a fost greu.

Ci să aleg numai o dorinţă..

E absurd.

O dorinţă este legată

De mai multe dorinţe,

Şi, totuşi, altele

Nu sunt legate de aceea.

M-a apucat febra nealesului,

Transpiram cu dorinţe,

Iar peştişorul era

Un tigru care rânjea,

Un tigru cu aripioare

Şi solzi aurii.

Rânjea satisfăcut.

Ce bine ar fi fost

Dacă nu l-aș fi prins,

Îmi spuneam otrăvit de ciudă.

Am hotărât să-i cer

Să nu-mi îndeplinească

Nicio dorinţă,

Dar nici să îl arunc înapoi în apă.

Să moară el era dorinţa mea.

Să moară peştişorul de aur.

Să moară peştişorul de aur!

Să moară peştişorul de aur...

Strigam când m-am trezit din somn

Ud, transpirat şi cu

Patruzeci temperatură.

Dar ce bucuros eram:

Fusese un vis...

Nu ucisesem peştişorul de aur.

Şi am început să mă gândesc

La o singură dorinţă,

Căutându-mi undiţele.