Ambiţia, Puterea, Inteligenţa, Traiul,
Înţelepciunea, Sîrgul şi altele în aulă
Şi-au dat o întîlnire, cum se întâmplă-n fabulă,
Să limpezească apa în care zace plaiul.
S-a ridicat Nivelul de trai dintr-odată şi a zis:
- Pe mine, să nu mă mai terfeliţi,
Eu n-am venit aicea într-o doară,
Ci să v-arăt – şi nu îmi mulţumiţi
Cum viaţa mai senină să vă pară!
Anume, ţie, dîndu-ţi pîrgul simplu
Ai preferat alăturea nimicul,
Iar tu, cînd oferitu-ţi-am ieşirea
Mai demn decît visînd, alegi prostirea...
Mă-ntreb, de nu cumva jenez,
Ce rost mai are să pansez?
Căci fi-ve-ţi poate mai presus ca mine!
Mi-e jenă, deci vă las cu zile.
- Să nu dra-ma-ti-zăm! - ia vorba în cadenţă
Matura şi frumoasa de Inteligenţă:
- Înclin de-acord să fiu, dar cu amendamente
Explicatoare, Trai, de strîmbele de drepte.
Deci, bunăoară, zici, că nu ţi-e dat obolul
La toate cîte faci să linişteşti poporul;
Bun! Ai dreptate, n-am ce să mai spun, chiar nu!
Pămîntul se învîrte, cu el, o faci şi tu...
Dar totuşi... Ce dreptate puteai avea şi rost
Dacă-nvîrtitul ăsta n-avea un dublu cost?
Cît bine, Trai, amice, ocazia să faci
Aveai de învîrtitul lungeai din cîţiva paşi!...
Să fi ajuns pe rînd, gătit, la fiecare,
Să le fi şi zîmbit sub steaua căzătoare,
Să fi gustat şi Gheorghe, din ăla ce-i avut
O clipă doar, cît omul să te fi priceput,
Să vadă ce înseamnă să-ţi fure Traiul viaţa:
Pe cînd faci bine tu, el să-ţi întoarcă faţa.
Oricărui om în minte i-ar încolţi un gînd,
Orice i-ai da – nu aia, sătul va fi flămînd;
Nu va-nceta secunda să o măsoare-n ore,
Iar cu osînza nopţii să ungă roata morii;
Dar tu mijeşti la soare doar pentru unii, zic,
Celor ce te aşteaptă, nu le oferi nimic.
- Dar vă rog, vă rog, se aude-n spate şi în dreapta
Mieroasă, cu langoare, Personalitatea:
- Nu-i bună cearta! Să aflăm soluţii,
Să dăm tonul
cuvenit acestei discuţii...
- Da! Chiar aşa! Da! Da! Aşa! În cor
Se aud mesenii,
cum c-ar fi ce vor.
Sare de pe scaun parcă-ar şti soluţia
Tînăra de babă
veşnică, ambiţia:
- Nu-i corect! Nedemn, eu însumi socotesc,
Acest coleg să fie tratat aşa grotesc!...
Nu-i un motiv de rîs că se mai trîndăveşte,
Iar că în traistă n-are acela de munceşte!...
Este greşit să credeţi că el e vinovatul
Cînd nimeni nu mai ştie de mine... Deci e altul!
Simţindu-şi atacat de lngă scaun, burgu,
Se ridicat molatec şi hîtru zise, Sîrgul:
- Nu ştiu ce vreţi... nu înţeleg nimic
Şi lîngă mine, parcă s-a spart un ou clocit...
Îmi vine să... îmi vine să-i torn vinul
Pe cap!... în sîn!... să-i otrăvesc veninul;
Dar hai să zic –deşi subiectivă
A-ţi crede că-am părerea: - această recidivă
Nu e decît o lene de care v-aţi umplut
A nu ştiu cîta oară; ...şi tot a încăput!
Sedentarismul, dragă, din creierul de cult:
Săltaţi de pe scaune selectele dosuri,
Le duceţi pe-acolo pe unde au rosturi!
Nu vedeţi că Plaiul, pe cînd aşteaptă, voi
Aţi fi aceiaşi – Doamne – şi vechi şi noi ciocoi?!
- Pasări! Un teatru ieftin cu cei mai buni actori...
Mi-e silă... Am ruşine de-ai piesei autori!
Mi-e jenă... Conjunctura jigneşte crunt genunea!
Se-aude sfidătoare, din umbră-Nţelepciunea.
Tăcere. Pe la deşte rodea de-acuma Traiul,
Inteligenţa-n tremur, parcă cernea mălaiul,
Ambiţia, în palme ziceai că-a prins un peşte...
Încet, simţeau cu toţii că li se pregăteşte
Un alt fel de festin, un viitor de fost
Mai subţirel de-osînză, ca burţile în post.
- Ce mai, domnilor şi doamnelor,
Să dăm de sete poamelor,
Să nu ne mai învîrtă cotoroanţa!
Fluturînd o buclă sare Eleganţa
Şi poate-ar fi trecut neobservată
Cumătra, de-ar fi fost mai elegantă.
Un fel de mîrîit, foşneală, o cădere...
Sări din scaun blînda de Durere:
- Stimată, poate, cine ştie, încă,
Frumoasă de colegă întru muncă,
Au, nu ştii tu că marea zbenguială
Ia din Durere cheful de prosteală?
O!... Da de unde o pupăză stilată
Să fie şi isteaţă şi împopoţonată?!
Aţi crede voi, din mine, la cum se vaită plaiul,
Că vreo bucată, bob, fărîmă cît e paiul
Rămas după cosire s-ar bucura pe-ascuns
Că toată-ndurerarea din mine s-ar fi scurs?
Greşiţi elementar... colega noastră zice
Şi dintre voi, niciunul nu dă ca să predice.
Mă doare şi pe mine, Durerea, da, mă doare
Că s-a întors cu totul puterea creatoare
Şi nu mă dă ca plată şi nu mă lasă-n voie,
Celor care sfidează şi arca şi pe Noe!
De n-am fi fost colegi, ce v-aş fi dat eu vouă,
Să vă simţiţi cămaşa peste cea piele nouă!
Şi iar la masa noastră se aşternu tăcerea
Ca un pufos linţoliu şi dulce cum e fierea;
Nu ar fi fost greşit să crezi domoală treaba,
Că-aceste personaje s-au întîlnit degeaba.
Dar să te contrazică, greţoasă cum e mierea,
Luă vorba în picioare chiar ea, însăşi Tăcerea:
- Să credeţi voi că puneţi în cîrca mea samarul,
Că dintre voi se-alege, întru cuvînt, samsarul!
A nu ştiu cîta oară m-aţi invocat aici,
Ştiind, oho, prea bine, că port numai opinci;
Hai, hai, luaţi-mi cuvîntul ce încă nu s-a spus
Şi faceţi ca de faţă să nu mă simt intrus.
Se aşeză Tăcerea, lipindu-şi strîns aripa,
În timp ce o rumoare îmbogăţise clipa.
Au dat apoi să ia cuvîntul mai mulţi şi deodată
De-ai fi crezut că-n sală a năvălit o apă,
Dar cît îi ia secundei să-mpingă legiunea
Tăcură toţi cînd iar, vorbi Înţelepciunea:
- Deci, Trai, şi Traiul tresări,
Îţi mai susţii părerea că noi te-am terfeli?
- Eu... nu... să vezi... n-am vrut...
M-aţi înţeles greşit. Se aşeză tăcut.
- De Trai, Inteligenţă, că e, tu zici, corupt...
- Păi nu... să vezi... am vrut să spun
Că se putea puţin mai... dar e bun!
- Aha!... Tu, Personalitate, nu ceartă vrei,
aşa-i?
- O... da, nu ceartă, la ce te aşteptai?
- Ia loc şi taci, scrîşni Înţelepciunea,
Să nu se afle totul, să nu ştie genunea...
Ruşinată, Personalitatea se aşeză tăcută,
Ciupindu-se de fleşcăita-i pulpă.
-Deci tu, la masa asta, Ambiţie, ai spus
Că Traiul nu-i de vină şi tu eşti mai presus.
Afirmi în continuare că tot ce-ai zis atunci
N-a fost precum papucii pe care ţi-i arunci?
- Era-ncolţit, Măria-ta, era...
Era pe punctul de-a ceda!
- Şi ce ţi-ai zis, să pun o vorbă,
Să fiu bucata mare-n ciorbă,
Mai prind şi eu de păr cîţiva!...
Se ruşină... Tăcu şi ea.
- Păi da!... suntem ciocoi,
Avem ouă clocite printre noi,
Şi vinul, nu se mai bea...
Se toarnă peste ţîţa rea!
Vai, Sîrg! Ne-ai pus la punct!
Mai că-mi vine să te plîng...
Zise, Măria sa, Înţelepciunea,
Cu ochii pipăind rebeliunea;
- Să fi tăcut!... Muşcat, pîrlit...
Să fi tăcut! Să nu fi spus nimic!...
...Nu m-am abţinut; ...doar ca eschivă
Şi recunosc: subiectivă.
Asta-i sinceritatea: spui ce crezi!
- Hei, hei! Mai limpezeşte-ţi caii verzi,
Că n-ai destui pereţi!... Să nu ţi-i pierzi!
Şi ca un lucru foarte bine făcut,
Întocmai ca şi restul, şezut şi el tăcut.
- O,delicata noastră Eleganţă - Eleganţa jubila -,
Zici că am fi pe degete învârtiţi de cineva?
- Ei, zise cumătra fîlfîind o buclă,
Schimbând când una, cînd cealaltă bucă
(Scaunul, prea mic, buca ei,
prea mare),
Nu e chiar aşa, e doar o întîmplare...
- Întîmplarea naşte reguli, fii atentă! –
Tună-Nţelepciunea… Rămîi repetentă!...
- Ia ne zi, Durere! Parcă spuneai
De zbenguiala şi prosteala de prin plai
Şi parcă auzit-am că te doare
O-ntorsătură a puterii creatoare...
Ceva şi despre o pupăză stilată...
- Asta e! Am zis şi eu odată!
Puterea, parcă resemnată:
- Prea i se căşunase pe mine...
Am tăcut, am stat locului şi tot n-a fost bine!
Acum, serios! A fost aşa... dar mi-a trecut!
Mie... întotdeauna, cumătra, mi-a plăcut;
- Şi tu, şi tu, Tăcere, ţi s-a făcut de vorbă
Cu două-trei cuvinte aruncate-n tolbă,
I-ai fermecat pe toţi cu zisa ta ghiduşă
Pe sub aripa-ţi mare şi, vai, te crezi intrusă!
- Am vrut să-mbun momentul...
Era stingheră clipa…
Am vrut să... un imbold!
Atîta tot, în rest, nimica,
A zis cu sfioşenie Tăcerea
La vorbă lină, cum se scurge mierea.
- Din ce s-a spus, concluzia se trage,
Zise - Nţelepciunea c-un şir de mici falange
Ţintind în sus ca spicul:
Că mai presus de toate, voi aţi ales nimicul.
În aulă, deodată Rumoarea renăscu:
- Şi tu, şi tu, şi tu, ţinteşte ea, şi tu…
Vreţi să decadă plaiul?
L-aţi terfelit pe Trai, de nu mai crede, vai,
Că rostul său e bun!
Ruşine să vă fie!
Şi se muşcă de pumn.
Deci, Eleganţa, traiul, ambiţia, tăcerea
Pe lîngă sîrg, durere şi personalitate,
Mergînd alene-n fruntea celorlalte
S-au lepădat de măşti, desconspirate,
Plecîndă-şi capetele coborîndă sfera;
Căci ele-n om, fac dint trăit risipă
De nu se înţeleg şi-s doar o clică;
De nu sunt rînduite ca deştele la mînă
Ce fac din palmă, lucrului stăpînă;
Acestea fiind
zise, ca în orice fabulă
Şi de această
dată se parfumă o balegă;
Căci se-mbulzesc
spre tine cu mîini de ajutor
Acei zîmbind în
faţă, la spate cu topor;
De multe ori
securea, ţinînd-o strîns şi tu
Pentru acei cu
sfatul tăios de drept şi bun;
Deci, ce folos,
ai zice, că toţi avem securi
Cărora uneori le
oferim şi guri?
Folosul e că,
poate, ajungi să ai noroc:
Născut
cu-Nţelepciunea, să nu o dai la troc.
