marți, 7 octombrie 2014

Spin





Ar fi pierdut oriunde
Îi zice cîinele negru iepurelui alb.
Ar fi pierdut oriunde mai ales
Regăsindu-se întîmplător.

De mila cîinelui negru
Iepurele alb s-a ascuns în cîinele negru.

Dintr-un colţ al cîinelui, alb,
Iepurele negru zice cîinelui alb:
Ar fi pierdut oriunde mai ales
Aflîndu-se din întîmplare.

De mila iepurelui negru
Cîinele alb s-a ascuns în iepurele negru.
Dintr-un os al iepurelui
Cîinele negru şi iepurele alb zice-va-se-ră:

Ar fi pierdut oriunde, mai ales
De prisos regăsirea.
Mai ales de prisos.

Dintre gîndurile sale omul se miră:
În sfîrşit, în sfîrşit
Un iepure alb într-un cîine negru
Şi un cîine alb într-un iepure negru!

Şi nu ştia din care să strige
Mai ales ce să strige.

Dintr-odată cîinele alb din iepurele negru
Şi iepurele alb din cîinele negru
La unison au zis:
Se va pierde, va fi pierdut
Mai ales pierdut mai ales oriunde
Pierdut va fi mai ales regăsindu-se!

Toate treceau pe lîngă el ca un glonte
Tivga vidului în care locuia sîngera
Spaima că s-ar fi regăsit întîmplător –
Aici cît şi dincolo de aşteptare
Zbătea în negru şi în alb.

Atunci omul a sugrumat cu precădere
Atît pe cîinele negru cît şi pe iepurele negru
Şi a hotărît să tacă pentru totdeauna.

Fals tratat poetic





E-n ţol, matol, profiterol
Şi-n lung pămîntul cade;
Îşi rupe haina-n pomi Eol
(el tot matol, profiterol)
Şi buzele îi arde.

Tîrîş, chiorîş, pîş-pîş cu tuş
Zăpada o pătează:
Pe mă-sa-mpunge-un viţeluş
(tîrîş, chiorîş, pîş-pîş cu tuş)
Că nu-l mai alăptează.

Amor de chior, de zor folclor
Îl bîntuie pe viaţă;
l-ademeneşte-n cer un por...
A naibii de prestanţă!

Cu chiu, în pliu, piu-piu că-i viu,
I-a uite, bre, strănută!
S-a hotărît să zică – „ştiu
(cu chiu, în pliu, piu-piu că-i viu)
Ce-nseamnă aia luptă!”

Că ce, el e ce e şi deh:
Tîrîş, chiorîş, pîş-pîş,
Odată-aruncă vorbele
(că ce, el e ce e şi deh)
Să pari tu viţeluş!

Cum aş putea, senin





Să merit moartea
Cu care mi-ai înzestrat destinul,
Să, odată şi odată păcatele-mi fie măsură,
Demn, socotit, de această răsplată?

Ai făcut cerul, pămîntul, ziua şi noaptea,
Oceanele şi mările. Pe toate le-ai făcut încă odată,
Odată cu mine.

Cum aş putea, senin să mă lepăd de toate acestea,
Să întunec, aşa de crunt, pe cea de mine zămislitoare,
Să las, ca şi cum n-ar fi fost nimic, totul, fără a şti,
Fără a nu fi sigur în străfundul meu şi la suprafaţa mea
Că, atunci, nu m-aş întoarce acasă?

Un fulger





Căzut, străfulgerat, pe amîndoi genunchii.
Nu ştii... am strîns din ochi să n-aibă şanse visul
Să facă mai frumos şi mare paradisul.
Aş fi strigat, atunci – mi-aş fi dogit rărunchii.
Nu ştii... o pasăre cu aripa de plumb
Se încăpăţîna să se ridice-n slavă
Cînd şarpele pîndea în proaspăta otavă.
l-aş fi zdrobit! Aş fi rotit-o-n vînt,
Aş fi mocnit în şubreda de lavă
Pentru un singur, unic legămînt.

Dar n-ai catadicsit să îmi ridici căderea...
Un fulger ai rămas, din piept spre nicăierea.