Mireasma de vînt

Nu ştiu de prin ce faguri de gînd,

De pe ce unde, fără nicio şoaptă

Prin fîntîna plină, fără apă,

O mireasmă de vînt...

Îmi despuiez trupul de cuvinte,

Viitorul, de orice trecut

Prin foc, prin zid, prin morminte,

Dar nu ştiu de unde, o mireasmă de vînt...

Că, rece, pipăindu-mă în vis,

Misionara umbrei, mi-a promis

Parcă-nainte de-a mă fi născut,

Mireasma de vînt.

Habar nu am de unde-nverşunată,

Chiar prin vene, chiar prin os

Vibrează molateca, surpînd,

Mireasma de vânt, un colos;

Suflete... tu! Cînd simt că exişti,

Cînd în mine, numai pămînt,

Se face migala mireasmă de vînt...

Genunchez lîngă trişti

Şi numai găsind încă-o fărîmă

De forţă să cuget întru condei,

Mireasma de vînt îmi intră în mînă:

Îmi zice că-s numai şi numai al ei!

Căci prin colosul acesta, ca apa

Ce urcă, de ceaţă pe cer, palate,

Ea face în mine – mulţi văd doar o carte,

Să mi se legene soarta.

Mireasmă de vînt, ce scări mi le, şubrezi,

Aşezi pentru ochiul ce vrei să apuci...

Asvîrl după trepte privirea: deunăzi

Am rupt încă una înspre unde mă duci.