Adamiana

.

Bărbaților, adunați într-o sferică turmă,

Ni s-a făcut un țarc de nepătruns în jur;

Femeia - tînără, frumoasă,

Culegea flori de cîmp dezbrăcată.

Sunt mici florile de cîmp, așadar

Dădea ocol mai mult aplecată.

La început am luat ca pe o glumă -

Întâi cel frumos, apoi cel frumos mai puțin,

După cum și cel urît, apoi cel urît mai puțin,

Escaladînd țarcul în dreptul culesului de flori.

Femeia, parcă avea ochi la spate:

Cum ajungea unul sus, cum culegea departe.

Cîte 33 de fire strîngea în buchete

Albăstrele, păpădii și margarete.

Cînd se apropia, naivă, încrezătoare,

Bărbații căutau trecătoare.

Era o zarvă de nedescris opinteala,

De necrezut pofta lor de adormire;

Eu cîntam dintr-un os de lună Adamiana

În mijlocul turmei fără ieșire.

Nu voiam să ies, intre, dacă putea.

Ceilalți piereau pe rînd înșelați:

Din fiecare cîte un șarpe țîșnea

De rămase locul fără bărbați;

Eu cîntam la fluierul de os de lună,

Țarcul se făcu un pom,

Din care șarpele trimis de stăpînă

Țîșni să-l momească pe om;

La frumusețea femeii îmbrăcată cu flori

N-am rămas impasibil,

Și în prelungi contemplări

Sorbit pe veci de sensibil.

De atunci, cu un măr ferecat în gât

Lucrez, minunat încontinuu,

Pumnul acesta nevrednic de lut,

Înmuiat cu veninul.