De silnicia vieţii se-ndestulară morţii
goliţi de lacrimi sorţii lăsat-au epoleţii
să-i ducem noi drumeţii ei îşi primiră coţii
pe ivărele borţii lăsându-ne pereţii
părinte sau copil convoi mereu se-adună
în palma grea de lună cu târşâit umil
privind privind subtil un cer în ochi de mumă
silabisind a brumă că n-a mai fost fitil
ajunşi în poarta rece noi încă aburind
privirile bocind c-au trebuit să plece
părinţii după lege copiii suferind
ne amăgim iubind o cruce se-nţelege
cât omul va tocmi a doua zi cu ceaţa
să-i fie dimineaţa dovadă c-ar trăi
nu va putea iubi căci va-ndrăgi speranţa
să-i fie lungă aţa să poată nemuri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu