Insensibilitate

Ea nu mă cunoștea,

Eu o iubeam.

Ea chiar nu știa că exist,

Dar o iubeam.

În privirea lumii ne sărutam

Și nu mă știa.

Țâșneau din lună ape, din pământ

Sărat udate răsăreau priviri

Ce jupuiau din vise amintiri.

Ea mă iubea, eu

Nici nu o știam,

Dar mă iubea, eu

Nu o cunoșteam.

Privind mereu când mă însingura,

Era din mine partea cea mai grea,

Căci nu vedea un lucru, dar știa

Și neștiind pleca și mă avea.

Nu-l mai bănuiți pe poet.

Are dreptul ca și voi la vis;

Doar că el nu trebuie să-adoarmă -

E mereu la el în târg deschis.

Nu-l mai compătimiți

Nu-l mai felicitați

Nu-i mai zâmbiți

Și nu-l mai lăudați.

E om în toată firea, ce Dumnezeu (!)

Nu  fiți subiectivi, eliberați-l;

M-am prins puțin de viață chiar și eu,

Copil încă fiind și încercând

Să pipăi cu orbirea stări de gând;

Dar un poet (!?) El a intrat de mult

Cu inima în jarul de cuvânt.

Așteptați de la el, nu mai vă mirați,

Emiteți pretenții, certați-l,

Că va rămâne veșnic neînțeles,

Își va pierde curajul.

Deci, când zic: ea nu mă cunoștea,

Eu o iubeam, să vă așteptați

Să fie chiar așa, ori să fie

Cu totul și cu totul altceva -

Un cocor deasupra unei planete

Pe care locuiește un singur om,

De exemplu.