E o durere fără margini care mă străpunge
o cange hărțuindu-mi carnea, fermă,
apa în care trăiesc a împietrit
odată cu ultimul val de sînge.
omul e durerea aerului pe linia de orizont
rana pămîntului este pînă la măduvă
dacă n-ar avea oase în el
ar putea fi asemuit cu rîma
tîrăsc după mine inima înlănțuită
mulți cărăuși drumul nesfîrșit
ne-a tocit veșnicia picioarele
ne-a smuls pămîntul mirarea
ou în care alt ou în care alt ou
în care alt ou și tot așa
pînă la străfulgerarea închisă undeva
în punctul asuns de i se spune suflet
migrator fără de granițe acesta
nu contenește să ucidă cu durerea
cu apăsarea fiindcă nu există
nimeni care să-l salveze odată
rod firul de ață trecut prin urechi
mă văd silit să tac să-mi adun
visele într-o piele a unei vieți viitoare
ce bine ar fi ca pomul
să-și întindă rădăcinile în aer și coroana
să și-o crească în pămînt.
ce bine ar fi ce bine ar fi ce bine
mama cu tata la început s-au iubit apoi
s-au lepădat unul de altul pînă acum
cînd bărbat în toată firea ce sunt i-am mustrat
oameni sunteți voi sau ce
de s-au sărutat din nou și s-au îmbrățișat
sub privirea mea ridicolă
poate că nu suntem decît
pentru amuzamentul cuiva pe care
nici măcar nu-l vedem zîmbind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu