Întrezărire

Și-a zis că poate să iubească și-a putut.

Rămase-s toate clopotele în surzenii.

Stau deșirate amintirile pe-o plajă

Și-n casă peste tot numai vedenii.

Mai mult de-atât ce și-ar putea dori

Un om fără speranță-n a iubi?

Să întrevezi măcar iluminarea.

E lucru mare-n viață, e cărarea.

Au trecut printr-o pădure plină

De crengi cu țepi și pomi uscați răpuși.

Se-nlănțuiseră de șolduri și de mână

Și darji pășind nu se țineau ascunși.

Veniră ploi, treceau prin jur și fiare,

Ei urmăreau lumina orbitoare.

Și când tot cerul parcă o furtună

Îl prăbuși pe ei, ei tot de mână.

Începuseră lumina să atingă

Când dintre ei privit-a unu-n spate;

Aveau atâtea răni să și le ungă

Cu ea, să mai alunge din păcate...

Căzu și celălalt, rămas pierdut

În valul de-ntuneric apărut.

Lumina, pentru el,

S-a dus cuminte într-o,

Clopotniță uitată.

Măcar a-ntrezarit-o.