Ușa

Pe ușa care dă în cer,

Trec oamenii, senini, când pier;

De după ușa care dă în cer,

Ies oamenii  înnourați că pier.

Unde s-ar duce, de unde ar veni,

Oamenii-s făcuți pentru-a pieri.

Rostul acesta - nu știu dacă-i rost

Să ai vremelnic cerul adăpost,

Așa l-am prins, părinții mi-au șoptit

Că tot ce-i viu e viu pentru murit

Și că de-ar fi un om, de-ar fi de tot,

Acela ar zdrobi acest complot

Dintre ființă și nemaiființă

Dându-ne din nou în El credință,

Apoi vom începe iar și iar

Descălțați să trecem peste jar,

Și cu tălpile cuminți și neatinse

Vom simți minunile promise

După ușa care dă în cer

Oamenii senini când pier

Și pe unde, când mai vin la noi,

Vin înnourați, plângând și goi.